Sări la conţinut

Sacagiii de altădată

24 ianuarie 2012

     Una din cele mai des întâlnite figuri pe ulițele Tulcei de odinioară era sacagiul. Dacă doriți o comparație, sacagiii erau la fel de prezenți în peisajul cotidian precum sunt astăzi mașinile care distribuie pâine sau alte produse la magazinele din oraș. Într-un oraș ale cărui mahalale erau cocoțate pe dealuri, așa cum este Tulcea, fântânile și puțurile erau extrem de rare, deoarece și pânza de apă freatică era la mare adâncime. În aceste condiții, singura sursă de apă pentru gospodăriilor tulcenilor erau zecile de sacagii care băteau străzile pietruite din centru sau ulițele înguste din mahalale, strigând cu tărie: Aaapaaa!. Ceea ce pentru tulceanul zilelor noastre pare un non sens, dar s-ar părea că acum 150 de ani (discutăm tot de Tulcea anilor 1870) apa de Dunăre chiar era curată și potabilă. Sacagiii tulceni erau oameni sărmani, care pentru câțiva bănuți vindeau tulcenilor apă de Dunăre, luată dintr-un loc cunoscut cu numele de Vadul sacagiilor, aflat în amonte de oraș, încărcată în butoaie de lemn și livrată la cofă sau doniță (un fel de găleți din lemn). Citește mai mult…

Cele mai vechi imagini ale orasului Tulcea

20 ianuarie 2012

   Numărul imaginilor cu Tulcea veche este de câteva zeci, cea mai mare parte fiind de la începutul secolului 20 și constând în cărți poștale și fotografii. Comparativ cu alte mari orașe de pe Dunăre, numărul acestora este mic, poate și pentru faptul că începând cu această perioadă, Tulcea începuse să-și piardă din importanța economică și politică, amintindu-ne că între 1864 și 1877, în timpul ocupației otomane, Tulcea a fost reședința sangeacului Dunărea de jos, adică a întregii Dobrogi.

   Imaginile cu Tulcea anilor 1870 sunt extrem de puține și pentru faptul că tehnica fotografiei era abia la început, imaginile publicate în presa vremii fiind gravuri făcute de reporteri sau călători specializați în acest domeniu grafic. Cu ajutorul lui Aurel Stănică (www.blog.noviodunum.ro), am reușit să facem un fel de top a celor mai vechi imagini cu Tulcea. Eu, chiar am fost foarte prins de această idee, ca orice amator (de istorie) care vrea să pară mai grozav decât un profesionist (Aurel Stănică), motiv pentru care am început să caut cu ambiție prin documentele gallica BNF (Bibliothèque nationale de France) și cât pe ce să-mi fac abonament și la The British Newspapaer Archive. După căutări pasionante, vă prezentăm TOP 4 a celor mai vechi imagini cu orașul Tulcea. Aceasta până când vor apare noi mărturii cu o Tulce și mai veche.

Citește mai mult…

Trilogia New York-ului, Paul Auster

16 ianuarie 2012

      O carte pe care am citit-o cu o reală plăcere, rare fiind momentele de plictiseală în timpul lecturii. Este considerată de mulți critici una din cele mai reușite realizări literare și sincer să fiu, chiar cred că este. Cartea este alcătuită din trei mini romane (novella după cum le clasifică americanii, adică, după numărul paginilor, situându-se între roman și nuvelă), în aparență fără nici o legătură între ele. De asemenea, tot la prima vedere, cele trei novella par a fi genul detectivist, scrise după regulile genului în care cititorul este ținut cu sufletul la gură până la ultima pagină pentru a afla deznodământul. Numai că, Paul Auster nu este doar un simplu autor de romane polițiste, el reușind să grefeze pe trama polițistă probleme existențiale, care reușesc să acceadă mintea cititorului la nivele superioare. Astfel, mini romanele sunt un aliaj din cele mai strălucite idei detectiviste, filozofice și existențiale, amestecate de un adevărat alchimist. Există și un fel de top al celor trei mini romane, în funcție de reușita literară, un lucru păgubos după părerea mea, având în vedere că autorul nu s-a gândit nici o clipă că Trilogia New Yorkului va fi analizată ca trei romane diferite, mai ales că finalul cărții oferă un fir extrem de fin de legătură între cele trei părți ale cărții sale. Citește mai mult…

Secretul lui Nifon Bălășescu

12 ianuarie 2012

   Nifon Bălășescu a fost un ilustru om de cultură, care a trăit între 1806-1880. Născut la Hașag, Sibiu, a făcut studii de drept, filologie și teologie. În 1852 se călugărește la Mânăstirea Neamț, devenind ieromonah, adică călugăr-preot. Aproape toată viața a ctitorit școli românești și a fost în preajma evenimentelor care au dus la formarea României. În anul 1870, la vârsta de 64 de ani, când majoritatea aventurierilor îți pun armele în cui, iar fețele bisericești se retrag în schituri pentru a negocia cu divinitatea trecerea cât mai onorabilă în lumea celor drepți, Nifon Bălășescu pășea într-o nouă lume, deloc sfântă, ba chiar putem spune că, dimpotrivă, într-una păgână, ajungând în Dobrogea otomană.  Înfăptuirile sale sunt cunoscute din corespondența bogată pe care a avut-o cu pașoptistul ardelean George Barițiu. Citește mai mult…

Boboteaza pe la 1870

6 ianuarie 2012

     În fiecare iarnă, Dunărea îngheța bocnă, pe la sfârșitul lui decembrie și până aproape de luna martie. Bărcile, corăbiile și barcazurile de lemn erau trase pe mal, pentru ca menghina de gheață să nu le prindă pe Dunăre și să le transforme în țăndări. Singurele lucruri care se mai mișcau sub gerul năprasnic erau palele morilor de vânt care măcinau scârțâind din toate încheieturile în bătaia puternică a Crivățului. Sărbătorile religioase deveneau adevărate evenimente nu numai pentru comunitățile creștine: români, greci, bulgari, ruși, armeni ci și pentru musulmanii turci, tătari și cerchezi. În ziua de Bobotează, șiruri de oameni coborau de pe dealurile tulcene, unde își aveau mahalalele (cartierele) organizate pe etnii, spre Dunărea înghețată, care îi aștepta ca o oglindă uriașă. Strânși în jurul preoților, sutele de oameni tăiau în gheața groasă copci mari în formă de cruce, pentru a ajunge la apa (pe atunci) limpede a fluviului. Urmau slujbele religioase în care preoți români, armeni, greci, bulgari și ruși sfințeau apa, fiecare în limba lor, în ritualuri asemănătoare și diferite în același timp. Din plictiseală, zeci de musulmani se apropiau pentru a privi spectacolul oferit de creștini. După ce slujbele se încheiau, începea petrecerea. Pe gheața groasă era adus pământ, iar peste acesta se făceau focuri zdravene pe jarul cărora se frigea carne și se fierbea țuică și vin. În acest tablou, apăreau și lăutarii care începeau să cânte hore și sârbe. Printre creștini începeau să se amestece și turcii și evreii. Mai întâi, comercianții cu halviță, acadele, șerbet sau mere murate (specialitate evreiască), bragă. Și toată lumea petrecea până la asfințit, pe lângă focurile din ce în ce mai slabe și melodii lăutărești din ce în ce mai tânguitoare.

    Nicolae C. Ariton

    P.S.-Imaginea de mai sus surprinde un grup de oameni care se deplasează pe Dunărea înghețată, la Giurgiu, traversând spre orașul bulgăresc Ruse.

Pașă sau Bey?

4 ianuarie 2012

   Istoria este plină de pași și bey, la fel de numeroși în partea orientală de cum sunt lorzii, conții și ducii în cea occidentală. Dacă în lumea creștină, lucrurile sunt relativ clare privind toate aceste denumiri, în cea musulmană, lucrurile sunt ceva mai complicate, sau cel puțin mai confuze din cauza unor autori sau istorici, care au folosit cele două titluri precum grade militare sau funcții administrative, instaurând ideea că pașă sau bey înseamnă general, mareșal, vizir sau guvernator.

   Dacă privim la conducătorii sangeacului Tulcei în perioada 1864-1877, acesta a fost condus de 7 mutesarifi (guvernator de sangeac), dintre care 2 cu mandat dublu. Ei au fost, în ordine cronologică: Suleiman Bey, Resid Paşa, Ahmed Rezim Paşa, Suleiman Bey a doua oară, Ismail Paşa, Fahri Bey, Ali Bey, Said Bey şi Fahri Bey a doua oară. Deci, la o simplă socoteală, am avut 3 pașă și 4 bey. Care este explicația, sau diferența între cei 7, având în vedere că funcția era aceiași, adică de mutesarif a sangeacului Tulcea, care cuprindea întreaga Dobroge (inclusiv Constanța și Mangalia, care erau simple cazale).

Citește mai mult…

Marele troc cu micul sangeac al Tulcei

2 ianuarie 2012

   

După încheierea Războiului de Independență din 1877, la 18 februarie 1878, se semnează Tratatul de pace de la San Stefano, prin care se recunoștea independența României, Bulgariei, Serbiei și Muntenegrului. Turcia trebuia să plătească despăgubiri de război Rusiei de 1 miliard şi patru sute de milioane  de ruble, din care se scădeau 1 miliard şi 1 sută de milioane de ruble, contravaloarea sangeacului Tulcea, care trecea din stăpânirea otomană în cea rusească.

    Deci, cam la atât se ridica valoarea Tulcei în anul 1877. Dar nu este vorba de orașul Tulcea, sau județ, ci de toată Dobrogea, care reprezenta sangeacul Tulcea, alcătuit din cazalele (districtele) Kilia (Chilia), Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hârşova, Kiustenge (Constanța) şi Medgidia, precum şi ţinutul „la sud de Dobrogea” până la o linie care pleca de la vest de Silistra şi până la Mangalia.

Citește mai mult…

Arta franceză a războiului

26 decembrie 2011

     Din lunga listă a cărților ce așteaptă să le citesc, L’art français de la guerre  de Alexis Jenni nu făcea parte pentru simplu motiv că a apărut relativ recent în librăriile franceze: 18 august 2011. Ceea ce m-a convins să o citesc a fost obținerea premiului Goncourt 2011, în valoare de doar 10 euro, dar care este cel mai prestigios premiu literar francez. În plus, era primul roman publicat al profesorului de biologie din Lyon, Alexis Jenni, asta după ce o perioadă scurtă de timp s-a crezut că în spatele romanului se află ascuns un scriitor francez consacrat, lucru care s-a mai întâmplat în 1975, când Romain Gary, l-a câștigat pentru a doua oară, după reușita  din 1956, de data aceasta sub pseudonimul  Emile Ajar.

     Bineînțeles, că l-am citit în format electronic, pe Kindle 3, versiunea electronică de la Amazon.fr costând doar 14,99 euro, în timp ce ediția tipărită depășea 20 de euro. După ce (aproape) am cumpărat cartea, am purces cu mare entuziasm la lectură, pentru că știam că premiul Goncurt se acordă pentru cea mai bună și imaginativă operă în proză a anului… și cât pe ce să abandonez lectura după primele 20 de pagini. Citește mai mult…

CRĂCIUN FERICIT !

24 decembrie 2011

Tulcea la începutul secolului al XX-lea

Tuturor cititorilor Misterelor Dunării, vă urez un Crăciun Fericit și sărbători liniștite alături de cei dragi !

Nicolae C. Ariton

P.S. – Moș Crăciun venind în 1871 !

Sulina, Hyde Parker, Aristide Christoveri și… carabina Minié

16 decembrie 2011

        Recunosc că am făcut o adevărată pasiune pentru povestea căpitanului englez Hyde Parker, împușcat mortal la Sulina, în anul 1854. Nu revenim cu întreaga poveste, întrucât ea poate fi citită în postarea https://mistereledunarii.wordpress.com/2011/09/23/sulina-si-englezii-cei-rai, ci doar facem un mic rezumat, pentru introducerea în atmosferă. În plin Război al Crimeei, o mică escadră din 3 nave de război engleze și una otomană, condusă de locotentul Hyde Parker, primește misiunea de a bloca Gurile Dunării, cu scopul de a opri aprovizionarea armatelor rusești. Războiul Crimeei a fost unul din cele mai urâte războaie purtate vreodată, dintre Imperiul Rus, cu noi pretenții de extindere și Imperiul Otoman, cam pe ducă, dar sprijinit de englezi și francezi, intrați în alianță cu otomanii deoarece își simțeau coloniile orientale amenințate de Marele Urs. A fost un război urât (de parcă ar fi și războaie frumoase ?!), întrucât pe lângă luptele sângeroase, au pierit un mare număr de soldați datorită epidemiilor de ciumă și holeră care au bântuit în ambele tabere, aproape toată perioadă războiului. Deoarece la Sulina era o garnizoană de soldați ruși, în ziua de 28 iunie 1854, escadra condusă de Hyde Parker atacă și acesta este ucis, alături de alți câțiva soldați răniți.

Citește mai mult…

Morile de vânt de altădată… în imagini

13 decembrie 2011

   Intervențiile prietenilor Dan-Cristian Munteanu ( www.rapas.wordpress.com ) și Aurel Stănică ( www.blog.noviodunum.ro ) m-au convins să postez o urmare la Morile de vânt… de altădată. Aceștia mi-au trimis câteva link-uri la câteva imagini cu mori de vânt, la care am adăugat ce am mai găsit și eu. Deci:

    1. O gravură reprezentând Tulcea în anul 1877, din publicația engleză The Illustrated London News. Dacă priviți cu atenție se pot zări două mori de vânt pe Colnicul Horea (unde se află acum Monumentul de Independență), cunoscut în acea perioadă și sub denumirea de La trei mori. De asemenea, în stânga se pot zări alte câteva mori, pe Dealul Carierei.

Citește mai mult…

Morile de vânt… de altădată

8 decembrie 2011

     De câte ori vine vorba de mori de vânt, gândul alunecă în primul rând la personajul lui Cervantes, Don Quijote și la expresia „Să te lupți cu morile de vânt”. Asta, ca să vedeți că uneori literatura bate realitatea :-). Abia, după aceea, gândul este purtat la morile de vânt propriu zise, mai ales la cele olandeze și mai puțin la cele românești. Simbolul nostru național, în domeniul morilor, dacă poate fi vorba și de așa ceva, sunt morile de apă, cu toate că și cele de vânt au fost destul de utilizate. Există însă o regiune în țară, unde morile de vânt au fost un adevărat simbol local: Dobrogea, căreia i se mai spunea și „Țara morilor de vânt”, astfel marele geograf Constantin Brătescu spunea că „Dobrogea este drumul vânturilor,… Grație permanenței vânturilor, peisajul dobrogean se caracterizează și prin mulțimea morilor de vânt…Citește mai mult…

The Britsh NEWSPAPER Archive

2 decembrie 2011

     Pentru pasionaţii de istorie, butoiul cu miere a veştilor bune este plin ochi :-). De curând, British Library a deschis on-line centrul său de arhive, prima fază a unui proiect amplu care intenţionează să pună la dispoziţia publicului numai puţin de 65 de milioane de articole din ziarele britanice, despre evenimentele majore ale istoriei (şi nu numai), din ultimii 300 de ani. Pentru moment, aproximativ 3 milioane de pagini sunt puse la dispoziţia celor interesaţi, din ziare naţionale, regionale şi locale din Regatul Unit şi Irlanda, începând cu secolul XVIII. După o înregistrare pe site (în doar câteva clipe) poţi căuta ce te interesează. Pentru a putea accesa în întregime articolele respective trebuie să îţi faci însă un abonament, care poate avea diferite forme, în funcţie de câţi bani şi ce intenţii studioase ai. Citește mai mult…

Eu şi monsieur Jourdain… adică, despre advertoriale

24 noiembrie 2011

      Am avut aceiași revelaţie sublimă ca şi personajul lui Moliere, din Burghezul gentilom, monsieur Jourdain, care a descoperit cu uimire că vorbeşte în proză. Cam acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi mie, când am descoperit, că participând, la concursul SuperBlog2011, scriu advertoriale. Până atunci, habar nu aveam de existenţa acestui tip de articole pe bloguri, sau chiar dacă bănuiam că există asemenea postări, nu ştiam că se numesc aşa. Probabil că dacă aş fi ştiut mai multe despre nu m-aş fi prins în această horă media organizată de cei de la PC News, intitulată SuperBlog2011 şi având nu  mai puţin de 33 de etape (în aproximativ 2 luni) în care concurenţii primesc o temă (un produs sau o gamă a unei firme) trebuind să scrie un articol de 300-600 de cuvinte pe care să-l publice pe blogul personal, până la o anumită dată. La prima vedere, nu pare prea dificil: texte scurte, timp de scriere destul de generos (în medie, o săptămână). Citește mai mult…

PRIMA ZI, de Marc Levy… un roman care m-a frânt

19 noiembrie 2011

    Împreuna vor calatori din fundul desertului Atacama pâna în mijlocul Chinei, trecând prin Africa de Est, Grecia, Amsterdam, Paris si Londra si vor trai o aventura ce va schimba atât cursul vietii lor, cât si pe cel al istoriei.Am terminat, de puţin timp, Prima zi, de Marc Levy şi sunt frânt, frânt. Adevărul că este un roman pe care este bine ca înainte să începi să-l citeşti, să te echipezi cu trening şi pantofi de sport, ca să poţi să ţii ritmul alergării literare. Adevărul este că de mult nu am mai avut senzaţia de alergare nebună în timpul unei lecturi, cred că de la Codul lui DaVinci, al lui Dan Brown, dar în aceasta parcă aveam pauzele de hidratare mai dese şi personajele se învârteau într-o arie geografică mai mică. În romanul (romanele) lui Marc Levy, cele două personaje principale: un astronom şi o arheologă sunt când în Namibia, când în Chile, Paris, Londra, când împreună 🙂. Fiecare cu viaţa lui: unul cu gâtul sucit după stele, alta adusă de spate prin tot felul de gropi din site-uri arheologice. Prin studenţie, a fost o poveste de dragoste între ei, de cam două pagini din cele 1000 ale celor două volume ale lui Marc Levy, dar ce-i doi abia se mai recunosc, acum, după ani. Soarta, dar şi dragostea, îi uneşte din nou, datorită unui pandantiv misterios primit de tânăra arheolog, în Africa. Acesta se dovedeşte a fi un fragment dintr-o misterioasă hartă celestă, pe urma căreia sunt reprezentanții unor servicii secrete foarte secrete 🙂. Citește mai mult…

Assasin of Secrets de Q.R. Markham, un plagiat plin de succes

15 noiembrie 2011

     Dacă citiţi în engleză şi aţi cumpărat Assasin of Secrets de Q.R. Markham, puteţi să o citiţi şi să o returnaţi pentru a vă primi banii înapoi, deoarece, autorul este acuzat de plagiat. Editura engleză Little, Brown and Company a anunţat că retrage din librării tirajul cărţii, adică 6.500 de exemplare, dintre care o parte sunt deja vândute. La acestea se adaugă şi un număr neprecizat de exemplare în format digital, comercializate de Amazon.com. Editorul specifică că mai multe pasaje din roman sunt pagini plagiate din mai multe cărţi despre spionaj, contemporane. Cartea a fost publicată pe data de 3 noiembrie 2011 şi ocupa un onorabil loc 43.996 în topul vânzărilor în format electronic pe Amazon.com. Ce este ciudat, că după anunţul privind plagiatul, s-a înregistrat o adevărată explozie privind vânzările, cartea ajungând în câteva zile pe locul 174 (spun unele voci). Eu am găsit-o azi doar pe locul 17.990, dar scoasă deja din lista de vânzări a celor de la Amazon, fiind valabilă o singură ofertă de vânzare, pentru 84 de dolari, prețul de 16 dolari fiind anulat. Scriitorul, Q.R. Markham este la primul roman publicat şi este un fost agent de vânzări şi basist într-o formaţie rock.

     Când piaţa de carte este sufocată de numărul uriaş de apariţii, s-ar părea că şi plagiatul este o soluţie de a creşte vânzările :-), :-(.

     Sursă: Publisher Weekly

     Nicolae C. Ariton

 

Cartea de tutun

13 noiembrie 2011

    Nu este vorba despre o nouă tehnologie în care hârtia să fie înlocuită cu coala de tutun tipărită. Cu toate că dacă ne aducem aminte, s-ar părea că ţigaretele au apărut pentru prima oară în timpul Războiului Crimeei, când soldaţii turci şi cei ruşi (principalii combatanţi) au inventat „trabucul de hârtie” folosind pagini de cărţi (o pradă de război extrem de căutată 😦) şi foarte puţin tutun, pe care nu şi-l puteau permite să-l risipească fumându-l în pipe sau narghilele. Deci legătura dintre carte şi tutun are rădăcini adânci în istorie, dacă putem să ne exprimăm aşa 🙂.

Citește mai mult…

Aşa arată cartea electronică a viitorului!

10 noiembrie 2011

         Într-o postare anterioară, mai precis în CUM VA ARĂTA CARTEA ELECTRONICĂ (EBOOK)?, îmi dădeam cu presupusul cam cum credeam că va arăta o carte peste câţiva ani buni. Aceasta, luând în considerare apariţia ebook-urilor în ofertele majorităţii editurilor (chiar din România), a avântului pe care l-au luat distribuitori de carte electronică precum Amazon.com, dar şi frustrarea cititorilor care pentru cam aceiaşi bani ca şi pentru o carte tipărită pe hârtie, primesc ca ebook un fişier de câteva sute de Ko, într-un format  de cele mai multe ori ciudat ( .epub sau .mobi ), în majoritatea cazurilor cu DRM ( o formă de protecţie anticopiere ilegală ), care face din carte un fel de sipet încuiat.

Citește mai mult…

Ce se mai fură din librării ?

7 noiembrie 2011

      În primul rând, vreau să specific că este o statistică preluată de la americani. În al doilea rând că şi la noi în librării se fură în disperare, poate chiar mai abitir ca în ale lor, dar nu stă nimeni să facă asemenea statistici. Cu toate că nu s-a încercat un clasament în acest sens, cu aproximaţie, acesta ar fi cam aşa: pe primul loc, s-ar fura casa de bani, pe locul doi, vânzătoarele sub 20 de ani şi abia pe locul trei cărţile, mai ales iarna, pentru aprinderea focului şi ceva mai puţine vara, pentru coifuri parasolare. În statistica naţională mai apar unele librării de cartier în care se fură cărţi pentru cornetele de seminţe (bomboane agricole). Înainte de a continua, trebuie să specific că această statistică naţională a fost o tristă metaforă.

Citește mai mult…

Despre (2)

28 octombrie 2011

   Am adăugat o pagină nouă blogului, intitulată Despre (2), având în vedere că mai există un Despre (1), în care spuneam, la inaugurarea blogului, că scopul acestuia este să-i ţină pe cititori la curent cu scrierea romanelor din seria Misterele Dunării. Cum actul scrierii este  lipsit de spectacol, încet şi uneori chiar anost, pentru a reuşi să ţin cititorii aproape de blog, am adăugat tot felul de postări, mai mult sau mai puţin legate de seria romanelor. În pagina Despre (2) veţi citi că primul volum al seriei, respectiv Pierdut în Tulcea este terminat în manuscris şi mă aflu în etapa discuţiilor cu editurile, o fază searbădă,  uşor amară şi care se prelungeşte prea mult pentru gustul meu.

   În altă ordine de idei, îmi cer scuze pentru postările care fac parte din cele dedicate concursului SuperBlog 2011, care vor fi, în total, 33, şi care cuprind lucruri care chiar nu au nici o legătură cu blogul nostru. Este un pariu însă care l-am pus cu mine însumi că sunt capabil să scriu la comandă (fiecare postare de concurs are o temă şi reguli impuse). Dacă nu vă interesează, ne le citiţi :-), dar nu neglijaţi, vă rog, postările adevărate, care apar la 2-3 zile.

  Hai, lectură plăcută! Viaţa e frumoasă! (titlul unui film :-))

   Nicolae C. Ariton

Fabriqué en l’ODS

26 octombrie 2011

     Zilele acestea am primit un transport de cărţi, editate de Les éditions de l’Oeil du Sphinx, aşa cum bănuiţi, toate în limba franceză. Trecem peste mica mea arongaţă cauzată de faptul că aceste cărţi mi-au fost trimise direct chiar de editorul francez Philippe Marlin şi să vă arăt ce am primit pentru lectură în aceste zile reci de toamnă. Acestea se adaugă altor sute de cărţi pe care de-a lungul timpului le-am primit de la prietenului meu Philippe.

Citește mai mult…

Cum va arăta cartea electronică (e-book)?

25 octombrie 2011

    Trebuie să recunoaşteţi că atunci când intrați într-o librărie, parcă pătrundeţi în junglă. Mii de cărţi pe care nici nu reuşeşti să le cuprinzi cu privirea, darămite să le mai şi răsfoieşti.

     De puţin timp, majoritatea editurilor româneşti au început să vândă şi cărţi în format electronic. Oferta este deocamdată modestă: ceva clasici şi ceva autori români care au acceptat să-şi vândă cărţile şi în această formă. Am văzut chiar o lansare de volum direct şi doar în format electronic, ceea ce este pentru moment, în România, un fel de avangardism literar.

     O carte electronică este un fişier electronic de aproximativ 1Mo, în diferite formate. Ideea este că după ce ai plătit cu cardul preţul fişierului (care este cam cât al cărţii broşate), poţi să-l descarci pe calculator sau recomandat pe un e-book reader. Dacă pierzi e-book readerul sau ţi-a crăpat calculatorul, librarul on-line trebuie să-ţi pună la dispoziţie din nou fişierele, gratis, ceea ce este un avantaj în comparaţie cu un incendiu în care vă arde biblioteca.

Citește mai mult…

Domnului Garamond, cu respect !

20 octombrie 2011

     Fiecare dintre noi utilizează cam zece procente din posibilităţile tehnice ale unui editor de text, gen MS Word, de restul fie nu avem nevoie, fie habar nu avem de existenţa lor. Aproape toţi, avem însă preferinţele noastre privind tipul de font utilizat. Pentru simplu motiv că un anumit tip de font ne creează o stare de bine. Personal, îmi place fontul Lucinda Sans Unicode, pentru că nu are bucle, fundiţe şi alte chestii de genul acesta şi nici nu este spartan precum Ariel. Nu pot să sufăr însă, de exemplu, Times New Roman, (cu toate că este fontul implicit în MS Office, până la versiunea 2007), deoarece are prea multe curburi şi rotunjimi, precum o pictură de Rubens.

Citește mai mult…

Despre scrisori de dragoste

17 octombrie 2011

   Să ne imaginăm (o activitate umană care încă un este impozitată !) că sunteţi fericitul posesor al unui pachet de scrisori de amor pe care vi le-a adresat cu ceva ani în urmă Angelina Jolie. Acesta, când actriţa era abia la începutul carierei iar tu erai un poet în plină efervescenţă creatoare. De atunci, anii au trecut, Angelina Jolie a devenit celebră şi apoi vestită, după ce s-a măritat cu Brad Pitt, iar tu, ai intrat în criza publicistică mondială şi te zbaţi la limita supravieţuirii creatoare, departe de a câştiga premiul Nobel pentru literatură (nici măcar la cota de pariuri de 1 la 40 cât a avut Mircea Cărtărescu anul acesta).

    Un editor află de comoara epistolară pe care o ai în sipet şi îţi face o ofertă publicistică pe care nu ai avut-o nici măcar în visele cele mai frumoase. Bateţi palma, scrii plin de emoţie cartea comandată şi care conţine cele 24 de scrisori ale Angelinei către tine. Când totul este pe cale de-a se transforma într-un adevărat bestseller mondial, Angelina Jolie află şi te trezeşti chemat în instanţă de una din cele mai celebre case de avocatură occidentală, care cere, nici mai mult nici mai puţin decât interzicerea apariţiei cărţii. Angajezi şi tu un avocat cu care mai beai câte o bere sâmbăta şi care după două săptămâni îţi citeşte şi traduce (şi la propriu şi la figurat) sentinţa primită (justiţia se poate mişca cu viteză maximă când pe rol se află un caz cu Angelina Jolie sau Elena Udrea 😦 ).

Citește mai mult…

Hârtie versus Byte

13 octombrie 2011

    Se tot anunţă de ceva timp Revoluţia digitală în domeniul cărţilor. O revoluţie care tot întârzie, se amână şi doar ici, colo se mai iţeşte câte o răzmeriţă, mic complot sau mişcare, menite să răstoarne tiparul lui Gutenberg (sau, mă rog, ce a mai rămas din el, pentru că în zilele noastre tipografiile au devenit şi ele digitale). S-ar părea că frica cea mai mare de revoluţie le este celor care chiar ar trebui să o facă, adică editorilor şi librarilor (clasici sau on-line). Şi pentru a vă convinge că am dreptate, uitaţi o mică dovadă de contrarevoluție digitală.

Citește mai mult…

Scrisoare deschisă către scriitorul Tudose Tatu

8 octombrie 2011

    Domnule TudoseTatu sunteţi o adevărată comoară pentru orice cititor, motiv pentru care nu aveţi dreptul să vă ţineţi ascuns. Dacă legislaţia ar permite, v-aş da în judecată pentru faptul că nu am găsit mai nimic despre dumneavoastră on-line. Este de-a dreptul inadmisibil ca un istoric şi scriitor de talia dumneavoastră să nu aibă un site sau blog personal. Am înţeles dintr-un mesaj de la dumneavoastră că „timpul este scurt” şi nu aveţi de gând să-l pierdeţi conversând.

     Recunosc că administrarea unui blog (la modul serios) este o mare cheltuială de timp şi energie. Personal, am ajuns cu www.mistereledunarii.wordpress.comsă scriu în câteva luni mai multe rânduri decât am făcut-o la primul volum din seria de romane Misterele Dunării, Pierdut în Tulcea (care are 450 de mii de semne, cu spaţii). Dar cine doreşte să răzbată publicistic în ziua de azi, trebuie să-şi asigure şi o existenţă virtuală on-line. Altfel, munca oricărui scriitor poate să se transforme într-o mare zădărnicie. Formele de promovare clasice cu lansări, simpozioane, note în ziare şi reviste sunt insuficiente şi cu ecouri minore, dacă nu sunt însoţite de o ofertă „on-line” pe măsură. Şi vă spun toate acestea din experienţa căutării cărţii dumneavoastră Sulina – Asalturi însângerate, pentru care mi-a trebuit aproape jumătate de an ca să o găsesc, în condiţiile în care oraşele noastre de baştină sunt la nici 100 km unul de celălalt şi ne mai uneşte şi Dunărea !

Citește mai mult…

Kindle Fire

4 octombrie 2011

     În materie de e-book readers (un gadget de care sunt de-a dreptul îndrăgostit), ultima lansare a gigantului amazon.com nu a stârnit cine ştie ce valuri. Ba chiar deloc. Primul ecou care mi-a ajuns la urechi a fost Kindle Fire. Cu mâinile tremurând de emoţie am tastat numele magic (destul de cool din punct de vedere publicitar) şi am descoperit dezamăgit un Ipad cât un Samsung tab (de 7”), la preţ de clonă chinezească (199 $). Cititorii inveteraţi pe e-book readere (sau liseus, cum le spun francezii atât de melodios !) ştiu că a compara o tabletă pc cu un reader e-paper e acelaşi lucru cu merele şi perele. Adică, o tabletă pc, indiferent de marcă şi diagonală este o chestie cu cristale lichide (chit că acum au tot felul de denumiri) pe care poţi citi foarte bine color (ziare, reviste) dar care îţi „omoară” ochii, iar bateria, cât ar fi de performantă „scula”, nu ţine mai mult de 10 ore la Ipad şi câteva ore la celelalte. Pe când un e-reader cu e-paper este chiar o chestie serioasă pentru citit tomuri. Hârtia electronică, care este un plastic special, seamănă până la aproape 90% cu hârtia obişnuită, nu oboseşte ochii ca un ecran cu refresh, iar bateria te ţine săptămâni în şir sau, în medie, 7000 de pagini citite. Singurul dezavantaj major, este doar monocromia care aduce  monotonia.

Citește mai mult…

Cerchezii

29 septembrie 2011

    Din unele documente păstrate, reiese că una din etniile cele mai „înfricoșătoare” din Dobrogea, până în anul 1878, au fost cerchezii. Aceasta, în condiţiile în care această margine a Imperiului Otoman, denumită Rumelia, unde se află şi Tulcea, era un adevărat mozaic de naţionalităţi: români, turci, ruşi, bulgari, greci, tătari, evrei, armeni, germani etc., ce se împăcau bine, fiind organizaţi în oraşele mari pe cartiere etnice.

 

     Cerchezii s-ar părea că au fost singurii care au reuşit contra performanța de a intra în conflict cu toţi locuitori din zonă. Lucrurile nu sunt însă atât de simple pe cât par la prima vedere, pentru că există alte documente din care reiese o latură mai puţin cunoscută a cerchezilor. Dar să discutăm organizat!

Citește mai mult…

Sulina şi englezii (cei buni)

27 septembrie 2011

    În perioada 1812 şi 1856, Dunărea a fost sub administraţie rusească, putere câştigată în urma Războiului Ruso-Turc, încheiat în 1812, cu victoria ruşilor. În toată această perioadă, Ţara Românească şi Moldova sunt în continuare sub suzeranitate otomană iar Dobrogea făcea parte din provincia Rumelia a Imperiului Otoman, adică zona europeană a acestuia. Tulcea făcea parte din sangeacul Silistrei (localitate aflată pe Dunăre, în apropiere de Călăraşi). Deci dacă aveai nevoie de o ştampilă, hopa în căruţă sau în corabie şi tulcenii dădeau o fugă până la Silistra.

   Administraţia rusească a Dunării timp de 45 de ani a fost un adevărat dezastru pentru navigaţia pe iubitul nostru fluviu. Intenţionat, pentru a limita cât mai mult circulaţia navelor mari pe Dunăre, având în vedere că acestea erau nave comerciale care aprovizionau Istanbulul cu produse provenind din ţările româneşti. Nu mai vorbim de flote militare şi ieşirea la mare a unor ţări riverane la fluviu. În aceste condiţii, se fac presiunii asupra ruşilor pentru a îngriji mai cu spor Gurile Dunării. Aceştia chiar cumpără de la englezi o dragă, pentru a menţine navigabil canalul Sulina, dar nu este folosită deloc din motive tehnice. În felul acesta, bara de la Sulina (pragul de nisip natural de la intrarea pe Dunăre) creşte, astfel că singurele bastimente care reuşesc să treacă sunt cele sub 200 de tone.

Citește mai mult…

Sulina şi englezii (cei răi)

23 septembrie 2011

      Nici un alt oraş din România nu-şi are istoria atât de strâns legată de englezi. Ba chiar pot afirma, că fără englezi, oraşul Sulina nu ar fi existat, rămânând un sat pescăresc asemănător Sfântului Gheorghe, sau, în cel mai bun caz, un orăşel haotic, tipic oriental. În plus, legătura Sulinei cu englezii este una a extremelor, aceştia distrugând şi construind oraşul din temelii. Dar să purcedem la povestit. Până în anul 1854, Sulina era un sat cu câteva sute de suflete, mare parte dintre ele aşa numiţii piraţi de apă dulce. Aceştia, mai mult prin viclenie decât vitejie, jefuiau navele care eşuau din diferite motive pe bancurile de nisip din preajma oraşului. Motivele erau următoarele: plimbatul pe ţărm a unui felinar legat de coarnele unei vite, astfel încât navele din larg să creadă că este un far… piloţii de Dunăre sulineni, care propteau corăbiile în primul banc ieşit în cale, după care fugeau. Jefuitul navelor nu era decât rareori violent, se prefera ca spre nava eşuată să se repeadă o hoardă de oameni înarmaţi cu parâme şi animale de tracţiune, repunând-o pe linia de plutire, iar reprezentantul echipei de salvare să încaseze de la una din societăţile de asigurări din oraş prima de salvare, conform Regulamentului Navigaţiei pe Dunăre. Se mai trăia binişor şi din transbordarea cerealelor, cu ajutorul barjelor, cam în următorul mod. Până la 1860, bara de la Sulina făcea imposibilă trecerea pe Dunăre a unor nave mai mari de 200 de tone, motiv pentru care, grâul era adus până la Sulina, descărcat în barje, trecut bara de nisip şi reîncărcat pe aceleaşi corăbii sau pe altele mai mari. De obicei, barjele sulinenilor aveau fundul dublu, aşa că o parte din cereale se scurgeau din greşeală în acesta, de unde era vândut după câteva zile.

Citește mai mult…

Degetul lui Winnetou sau tehnica sesizării microclimatului

21 septembrie 2011

    Când zic „iarbă” vă rog respectuos să nu vă gândiţi la canabis. Este vorba despre iarba iarbă şi  gazon. Adică, să mai vorbim puţin despre iarba de pe Arena Naţională, acum când s-au mai liniştit apele. În primul rând, voiam să vă zic, că francezii (a căror presă o urmăresc cu mare atenţie ca un francofon convins ce sunt) nu au fost chiar atât de scandalizaţi de proasta calitate a gazonului arenei noastre naţionale, ci mai mult uimiţi. Nu au priceput cu nici un chip cum se poate ca pe un stadion nou şi frumos, gazonul să se prezinte ca un covor vechi, mâncat de molii, ce se rupe în bucăţi la fiecare crampon mai apăsat. Au mai zis ei prin câte un jurnal că s-a jucat pe un „câmp de cartofi”, dar în rest nimic ofensator, lucru la care sunt mari maiştrii atunci când vor.

Citește mai mult…

Între inteligenţă şi eroism

19 septembrie 2011

    Stimabilul nostru Guvern Boc, funcţionând cu oribila Criză economică în coaste, a trebuit încă de la primii paşi guvernabili să aleagă între inteligenţă şi eroism. Din păcate cele două calităţi umane nu pot coexista în trupul şi mintea unui om în acelaşi timp. Şi nici măcar în cadrul unui guvern, adică jumătate din acesta să fie inteligent, iar cealaltă jumătate eroic. Pentru că s-a demonstrat ştiinţific că persoanele inteligente nu pot fi şi eroi, deoarece instinctul conservării este mult mai dezvoltat, astfel încât înainte de o faptă eroică, persoana inteligentă stă şi analizează riscurile pierzând oportunitatea momentului. Eroii din născare, pur şi simplu se aruncă cu vitejie în mijlocul celor mai mari primejdii, fără să facă nici un calcul al riscului, murind repede, dar glorios.

Citește mai mult…

Trăiască Cuza !

16 septembrie 2011

    Fișier:Scrisoarea lui Neacsu.jpg În primul rând vreau să vă zic că sunt dependent de calculator şi internet. Fără ele parcă sunt închis într-o cuşcă. Când acestea îmi lipsesc câteva zile, intru în sevraj cu manifestări extreme de genul: degete tremurânde, conexiuni neuronale cu toate reţele wi-fi din jur (inclusiv cele criptate), puseuri 3G etc.

    Pe la începutul verii, am fost şi eu ca tot românul trei zile în Bulgaria, într-o staţiune litorală, all inclusive, să văd cum este, că nu fusesem niciodată. Trecem peste trăirile vacanciere bulgăreşti, despre care aproape toată lumea povesteşte de bine şi să vă spun cât am pătimit digital şi virtual, dacă pot să mă exprim aşa.

Citește mai mult…

Sulina – Asalturi însângerate

11 septembrie 2011

     Scopul acestui post este de a sublinia faptul că o carte tipărită care nu este însoţită şi de o campanie on-line, are toate şansele să fie înmormântată în „cimitirul uitării” chiar de autor. Iar autorii care nu „există” şi pe internet, îşi pierd din start un mare număr de potenţiali cititori.

     M-am lovit de acest crud adevăr în timp ce mă documentam pentru romanul meu Pierdut în Tulcea, primul din seria Misterele Dunării (pe care vă anunţ, cu această ocazie, că l-am gătat de scris pe 31 august şi acum stă niţel la dospit). Aveam nevoie de referinţe despre istoria oraşului Sulina, ocazie ce m-a dus la descoperirea cărţii domnului Tudose Tatu, publicată în 2009 la editura Sinteze din Galaţi. Cartea prezintă un moment extrem de interesant din existenţa Sulinei, care în vara anului 1854 a fost distrusă aproape în totalitate (au rămas doar farul şi biserica) de cine credeţi, de o mică flotă de nave de război engleză. Trebuie să recunoaşteţi că detaliile unui asemenea eveniment reprezentau un adevărat butoi cu miere pentru un tânăr scriitor (despre mine e vorba 🙂 ), a cărui acţiune romanescă se petrece la Tulcea, Sulina şi Babadag, la anul de graţie 1871. Şi dă-i şi caută pe google atât cartea, apoi autorul, în dorinţa de a o cumpăra, alături de alte câteva cărţi scrise de domnul Tatu, şi care sunt adevărate „istorii” ale Dunării. Nu am găsit decât un interviu al autorului la un ziar, cu ocazia lansării cărţii, apoi o scurtă bibliografie pe site-ul unui alt ziar, câteva prezentări a celorlalte cărţi ale sale şi…cam atât. Nu blog, nu site. M-am ambiţionat şi am început să caut editura, nimic. Am scris la câteva reviste de cultură din Galaţi, în încercarea de a afla telefonul sau adresa de e-mail a autorului. Nimic. Înainte de a continua, doream să vă asigur că ştiu al naibii de bine să caut ceva pe internet, iar distanţa dintre Tulcea (unde locuiesc) şi Galaţi (unde locuieşte) este de doar o sută de kilometri. În oferta tuturor librăriilor on-line din ţară, nici o carte din cele şase publicate de domnul Tatu.

Citește mai mult…

Primul roman nord-coreean publicat în Europa, septembrie 2011

5 septembrie 2011

     Lumea literară franceză este în marea efervescenţă (aici am exagerat puţin 🙂 ) deoarece în septembrie va apare primul roman, în traducere, a unui scriitor din Coreea de Nord. Este pentru prima oară în Europa, când un scriitor din această ţară este tradus şi publicat. Romanul se numeşte „Des amis” (Prieteni) şi nu este nici un manifest împotriva dictaturii comuniste, nici un „omagiu” adus „conducătorului mult iubit”. Este povestea unui divorţ în cadrul unei familii nord coreene, într-un cuplu alcătuit dintr-un muncitor şi o cântăreaţă. Francezii consideră apariţia un adevărat eveniment, numind-o „ o fereastră deschisă peste ţara cea mai închisă din lume”. Dacă romanul în sine nu se ştie ce valoare literară reprezintă, „povestea” publicării lui este extrem de interesantă. Autorul, Baek Nam-Ryong  este un fost muncitor într-o uzină, care apoi a absolvit „filologia” la Universitatea Kim II – Sung. Cartea a fost publicată în 1988 şi ajuns „ilegal” într-un anticariat din Coreea de Sud. Aici a fost descoperită şi tradusă de Patrik Maurus, care a învăţat coreeana în copilăria petrecută în Coreea de Sud, fiind fiul unui diplomat francez. Demersurile pentru acordul traducerii şi publicării în Franţa au fost cele mai complicate lucruri. Traducătorul a trebuit să aştepte trei ani până oficialităţile nord-coreene au acceptat o întâlnire la Pyongyang în 2009, întâlnire care nu a putut fi tet-a-tet, ci împreună cu un comitet al Uniunii Scriitorilor din Coreea de Nord (foarte mușchiuloși). În timpul discuţiei purtate, autorul a vorbit mai mult de activitatea sa fost muncitor în uzină şi mai puţin de actul literar al romanului şi opera sa alcătuită din douăzeci de cărţi.

Citește mai mult…

SuperBlog 2011…

5 septembrie 2011

        Inscriere in SuperBlog 2011Începând de astăzi, am înscris blogul din dotare la concursul „SuperBlog 2011”, faptă pe care vă sfătuiesc să o faceţi şi voi, adică să vă înscrieţi blogul pe care-l administraţi la acest super concurs. Se acordă premii consistente, stimă şi respect în lumea blogurilor.

Detalii la adresa:

        http://pcnews.ro/2011/09/01/incep-inscrierile-la-superblog-2011/

        Nicolae C. Ariton

Boc şi Ciomu…

2 septembrie 2011

     Pentru cine nu-şi mai aduce aminte, doctorul Ciomu este un medic chirurg care acum câţiva ani de zile i-a tăiat, în timpul unei operaţii, penisul unui pacient, mutilându-l pentru tot restul vieţii. În urma procesului, spitalul în care profesa medicul a plătit vre-o două sute de mii de euro drept daune. Cine nu-şi aduce aminte cine este Emil Boc… este destul de grav. Sunt sigur însă, ca o să vă aduceţi aminte de el foarte mulţi ani de acum încolo. Dar nu m-am hotărât să scriu aceste rânduri pentru a face investigaţii despre cum staţi cu memoria. Ideea este că pentru mine cele două personaje: Boc şi Ciomu sunt foarte asemănătoare, deoarece amândoi taie. Primul taie orice: salarii, subvenţii, alocaţii… adică, aproape tot ce îi iese în cale (l-am văzut la televizor tăind cu o coasă iar altădată un trunchi de copac), de stai şi te gândeşti dacă nu cumva, când era copil a avut o problemă cu obiectele tăioase. Citește mai mult…

Cartea între hârtie şi biţi

30 august 2011

       Specialiştii revistei Forbes în piaţa cărţii, după ce au oferit un clasament a celor mai bine plătiţi scriitori de literatură, fac referiri argumentate privind starea literaturii sub formă de comerţ. Aceştia afirmă că epoca de aur a cărţii tipărite a apus, după ce aproape doi ani la rândul vânzările au scăzut. În anul 2010, cu 5,1% şi în prima jumătate a acestui an, cu numai puţin de 23%. Înainte de a continua cu aceste date pesimiste, trebuie subliniat că aceste cifre se referă la tirajele cărţilor în format cartonat (hardcover) din USA. Acestea, ca şi în Europa, reprezintă formatul cel mai drag editurilor şi autorilor deoarece aduce cele mai bune câştiguri, preţul mediu de vânzare fiind undeva la 20 de dolari în USA şi 20 de euro în Europa. Din acest punct de vedere, modul de funcţionare a editării cărţilor în occident şi USA este complet diferit de cel din România. La ei, primul tiraj al unei cărţi cu potenţial succes este cu coperta cartonată şi hârtie de calitate, la preţul de care spuneam mai sus. Dacă are succes, pot urma un tiraj doi şi chiar trei sau patru, tot în format cartonat, abia după exploatarea la maxim a acestei forme de editare, se trece la formatul broşat, care se vinde cu 6-7 euro exemplarul. În România, obiceiurile editoriale căpătate în vremea comunismului, cu cărţi broşate, cât mai economice, persistă şi în zilele actuale. Cei drept, editurile de pe la noi au încercat şi ele aceiași politică, de multe ori obligate prin contract când au publicat bestselleruri internaţionale, cum au fost seria Harry Potter sau ultimele romane ale lui Dan Brown.

Citește mai mult…

Cât mai câştigă scriitorii… străini

26 august 2011

      Tot pritocind la romanul meu Pierdut în Tulcea, îmi place să visez că o să fac avere din vânzarea lui. Ştiu că este o adevărată utopie acest lucru, ca şi acela în care ţi-ai propune să câştigi mâine la loto. Dar visele sunt vise şi câteodată constituie unul din imboldurile în motivaţia de a scrie. Dar să lăsăm la o parte gândurile de înavuţire ale unui autor român şi să ne uităm în ograda celor străini. Hei, aici chiar avem de văzut nişte teancuri frumoase de bani.

      Luând în consideraţie clasamentul oferit de celebra revistă Forbes, care se ocupă de cei mai bogaţi oameni din lume, pe primul loc, la distanţă considerabilă de ceilalți competitori literaţi, se află scriitorul american James Patterson. Sunt sigur că o parte dintre dumneavoastră nu aţi auzit de acesta, cu toate că are traduse în română în jur de zece cărţi. În perioada martie 2010 şi aprilie 2011, acesta a câştigat 84 de milioane de dolari. Suma nu reprezintă contravaloarea unui roman de succes sau a unei serii, ci a nu mai puţin de douăzeci de titluri ale autorului, care au fost în lista bestsellerule publicată de Publisher Weekly, la sfârşitul anului 2010. Curios, am făcut câteva introspecțiuni pentru a afla mai multe despre mister Patterson. Scrie romane de acţiune, dintre care cele mai cunoscute sunt seria Alex Cross, dar mai are încă câteva serii, dintre care una cu vampiri şi vrăjitoare, la fel de bine vândută. În total, Patersson are publicate 60 de volume, iar în ultimii ani scrie în colaborare cu mai mulţi autori, fapt ce i-a permis să semneze un contract cu un grup de edituri pentru publicarea în doi ani a 15 cărţi! Începe să semene a Patterson Factory! Să nu uităm că o parte din aceşti bani provin din ecranizări, foarte numeroase.

Citește mai mult…

Românii, un popor sado-masochist…

24 august 2011

        Stau şi tot rumeg la rezultatele alegerilor din cele două judeţe Mureş şi Neamţ. Nu l-a scorul egal 1-1 între PDL şi USL, aşa cum se comenta pe mai toate posturile de televiziune, de parcă fusese un meci de fotbal. Şi nici despre cât de corecte au fost aceste alegeri, cu interminabila mită electorală, transporturi electorale şi alte mişmaşuri cu terminaţia electorală. Ce mă miră cel mai tare sunt procentele obţinute de PDL în cele două judeţe, în Neamţ de 54% la sută, unde a câştigat, şi în Mureş de  35%, pe locul doi. Aceasta după ce guvernul PDL aflat la putere i-a belit pe românii în toate felurile posibile şi imposibile: restructurări, reduceri, ajustări, concedieri, micșorări, creşteri (în sfârşit un cuvânt plin de optimism) de TVA, numărului de şomeri, taxe şi impozite, inflaţie… financiare, bugetare, umane… de nici nu mai găseşti în bogatul lexic economic termeni care să cuprindă atâtea măsuri de austeritate. Şi toate făcute în numele marelui bau-bau: CRIZA ECONOMICĂ şi pentru această fata-morgana: BINELE ŢĂRII.

Citește mai mult…

Turism literar…

22 august 2011

    Turismul literar are diferite forme de manifestare. Într-una din ele, oamenii călătoresc şi vizitează casele memoriale ale scriitorilor. Alţii, cimitirele unde sunt înmormântaţi aceştia. Iar alţii, vizitează locaţii unde se desfăşoară acţiunea unor romane ale autorilor preferaţi. Trenul Orient Expres a devenit celebru (sau şi mai celebru) după apariţia romanului Crima din Orient Expres a Agathei Christi, faimă care şi-o păstrează până în zilele noastre (atât romanul cât şi trenul).

    Turismul literar generat de romanul Codul lui Da Vinci este puţin diferit, iar când Dan Brown a scris acest best-seller nu s-a gândit nici o clipă la acest aspect al creaţiei sale. Lucrurile au luat o turnură neaşteptată în acest sens, după succesul fulminant al cărţii. Nu are nici un rost să mai discutăm aici despre roman. Dacă este o carte de valoare sau un simplu produs de marketing literar. Ideea pe care vreau să o subliniez este aceea că în urma zecilor de milioane de exemplare vândute (între anul 2003, anul apariţiei şi 2009, cartea s-a vândut în 83 de milioane de exemplare), firmele de turism au venit cu propunerea de circuite turistice Codul lui Da vinci. Un turist care achiziționează un asemenea pachet i se oferă un traseu identic cu al personajelor din roman, pe firul epic al romanului, având ocazia să bântuie prin Paris, Roma, Milano, Londra, Edinburgh. În urma publicării acestui roman, nimeni nu se aştepta să vadă hoardele de turişti bântuind pe acest traseu, transformându-l într-o adevărată afacere.

Citește mai mult…

Ghidul leneşului

6 august 2011

    Când am văzut la editura Nemira, titlul ”Ghidul leneșului”, cu subtitlul ”mic tratat pentru leneși rafinați”, scrisă de Tom Hodgkinson, mi-am spus că aceasta este o carte foarte nimerită pentru a studia problema științific.

    Cartea nu este nici pe departe un simplu ”studiu de caz” al lenei, cu exemple științifice și mai ales medicale. Această carte este chiar un ghid al persoanelor leneșe care doresc să transforme comoditatea într-un stil de viață și să ridice lenea la rang de virtute și chiar artă.

    Mai trebuie subliniat faptul că înainte de continua prezentarea acestei cărți este bine să delimităm foarte clar noțiunea de lene de cea de puturoșenie, care sunt complet diferite. Prima, este o expresie a victoriei spiritului în fața muncii fizice, pe când a doua este o formă de legumizare a fizicului şi a spiritului uman.

    Cartea este construită pe ideea că revoluția industrială în cadrul societății umane este cea care ne-a transformat și ne transformă în continuare în niște mașini umane care muncesc cu unicul scop de a acumula cât mai multe bunuri materiale. Până la introducerea mașinilor în sistemul de producție și a ceasului ca reper al timpului, omenirea trăia și muncea după un ritm mult mai natural și mai firesc, care nu semăna aproape deloc cu ceea ce trăim noi în ziua de astăzi. De exemplu, producători de postav englezi, până la apariția primelor fabrici de țesături, munceau într-un ritm personal, ghidat de lucrările agricole, sărbători și ”lunea liberă” când aproape nimeni nu muncea în Anglia, fiind o zi de mahmureală după bețiile zdravene realizate duminica.

Citește mai mult…

PORTOFELUL CU NEURONI – plaja exotică la nici 100 lei !

2 august 2011

     Când ai mai multe vise decât bani în portofel, este primul semn că ai şansa de a deveni o persoană cool. În general, ceilalți 99% care ajung în această situaţie devin depresivi. În perioada verii şi a concediilor, situaţia poate fi de-a dreptul explozivă pentru cei care le bate vântul prin buzunare. Pentru cei ca noi, problema se poate rezolva simplu cu ajutorul „portofelului cu neuroni”.

    Beleşte ochi  şi încearcă să te concentrezi !

     Majoritatea populaţiei bipede se repede în această perioadă către locaţii cât mai exotice: soare, apă albastră sau verde, nisip fin, vile din piatră albă, căsuţe din bambus şi inventarul poate continua la nesfârşit.  Toţi îşi urcă masa proteică, în exces, în automobile sau avioane şi consumând sute de litri de carburanţi, degajând nori de smog, ajungând fericiţi la destinaţie. Aici, cu toate că se consideră persoane super evoluate, care au trecut de lanţul trofic a oamenilor de rând şi sunt deja la versiunea 2.0 a umanităţii, se complac în starea de existenţă vegetală, comutându-se pe fotosinteză, stând crăcănaţi la soare.

Citește mai mult…

CRIMINALUL DIN UMBRĂ… vara şi criminalii stau la umbră!

29 iulie 2011

      Sincer nu îmi prea place să citesc volumele 2,3,4 etc. la o serie de romane, pentru simplu motiv că autorul se repetă cel puţin cu personajul principal. Şi în condiţiile în care oferta de carte este atât de uriaşă încât ţi-ar trebui zece vieţi numai să le răsfoieşti, atunci prefer să schimb registrul complet, pentru variaţiune. Din când în când însă îmi încalc principiul (şi dacă l-aş încălca numai pe acesta?!) şi citesc şi următoarele volume. Şi chiar îmi plac, confirmând regula că încălcarea unor principii este întotdeauna mai interesantă decât respectarea lor!

      De data aceasta, am citit volumul doi la Berlin Noir, adică aventurile detectivului neamţ Bernhard Gunther, scrise de un englez, Philip Kerr, în Berlinul anului 1939, tot în traducerea franceză, cu toate că Polirom are în ofertă traducerea românească, Criminalul din umbră, şi chiar la promoţie cu 9,99 lei.

Citește mai mult…

Destinul, un algoritm imperfect

23 iulie 2011

       În activitatea zilnică întâlnim la tot pasul algoritmi : algoritmul unei piese muzicale (exprimat prin partitura muzicală) , algoritmul compunerii unei poezii (număr de strofe, rima etc.), algoritmul rezolvării unei probleme de matematică (set  de operaţii valabil pentru o categorie de probleme).

    Sunt din ce în ce mai convins că Divinitatea este informatician şi nu scriitor de proză. Dacă ar fi să ne luăm după aproape toate religiile lumii, Divinitatea este un fel de scriitor de proză, care ne ticluieşte la fiecare un text în care apare viaţa noastră. Oamenii îi spun acestui text de-a dreptul literar: destin sau soartă şi poţi să stai şi în freză că nu se mai poate schimba nimic, adică cea ce-ţi este scris aia vei trăi! De cele mai multe ori, fatalitatea face parte din destinul nostru, semn că Divinitatea ar fi un autor antic, rămas la una din formele primare ale artei: tragedia. Nu mai spun, că până acum două-trei sute de ani, oamenii erau atât de convinşi de unicitatea operei Divinităţii, încât rareori se ridicau împotriva sorţii deja scrise, după cum credeau. Astfel, regii mureau regi, iar săracii săraci, pentru că aşa fuseseră scrise lucrurile şi nu avea nici un rost să lupţi împotriva destinului.

Citește mai mult…

Toporaşi de martie… remediu pentru caniculă!

19 iulie 2011

     Îmi plac până la extaz ficţiunile istorice. Sau mai bine zis, thriller-ele istorice. Sunt complet rupte de realitate, personaje care nu au existat niciodată, printre altele care au trăit de adevăratelea. Fapte istorice reale în melanj cu întâmplări şi aventuri scornite de mintea autorului. Ce poate fi mai exotic decât un asemenea roman în zilele acestea călduroase, indiferent dacă sunt de concediu sau de muncă.

    În principiu, mă dau în vânt după thriller-ele istorice care se petrec în secolul XIX, pentru simplul motiv că în această perioadă, lumea era încă plină de mistere iar oamenii aveau nobleţe. Acest lucru nu m-a împiedicat să citesc primul volum al seriei detectivului german Bernhard Gunther (Berlin Noir), intitulat Toporaşi de martie, a scriitorului Philip Kerr, cu acţiunea petrecându-se în Germania nazistă a anului 1936. Trebuie să recunoaşteţi că este o ofertă de lectură irezistibilă: un detectiv pe nume Bernie în lumea interlopă, şi nu numai, a Berlinului gâfâind de nazism, într-o partitură complet diferită de şabloanele unei Germanii care se pregăteşte doar de război. Ca noul cocteil să fie complet original, am citit cartea în franceză, în format electronic, pe Kindle3, cu toate că volumul a fost editat la Polirom în 2007, cu titlul menţionat mai sus. Francezii, l-au tradus, nimeni nu ştie de ce L’ete de cristal, dar asta nu contează, am spus-o doar să mă dau mare că citesc în franceză!

    Bernhard Gunther este un detectiv particular, fost poliţist, specializat în găsirea persoanelor dispărute. Este angajat de un industriaş foarte bogat pentru a descoperi criminalii care i-au ucis fiica şi ginerele şi au furat un set de bijuterii foarte preţioase. Citește mai mult…

Discuţie banală despre un lucru extraordinar: E-book reader!

17 iulie 2011

     Scriitorii de science fiction au prezis de ani buni că informaţia pe suport de hârtie va dispare, de fapt, va fi înlocuită cu un alt suport. Care anume ? Răspunsurile sunt nenumărate, în funcţie de imaginaţie : de la display-uri montate sub pleoape până la cipuri conectate la nervii optici. Lucrurile au devenit cu adevărat serioase abia cu începutul anilor 2000, când s-a organizat prima invazie împotriva cărţii tipărite. Aceasta a fost pusă la cale de producătorii de PC-uri, fără să fie un atac bine organizat, ci mai repede de efectul bulgărului de zăpadă.  Îmi aduc aminte că, în perioada de care aminteam mai sus, la unul din marile saloane de carte, un editor şi un fabricant de PC-uri au anunţat scoaterea pe piaţă a e-book reader-ului, care va duce la dispariţia cărţii tipărite pe hârtie. Produsul  era un display cu cristale lichide, format A4, dotat cu un acumulator şi capabil să afişeze texte în format electronic. Cântărea în jur 1 kg, bateria ţinea cum 1,5 ore, şi afişa textul monocrom, pentru modelul de 299 de dolari şi cam 500 de dolari pentru modelul cu afişaj color. Citește mai mult…

COMPUTER=OMUL V2.0

13 iulie 2011

     Sunt din ce în ce mai convins că omul este o experienţă nereuşită a Divinităţii. N-aş putea să vă spun dacă eşecul se datorează crizei de inspiraţie sau unor concepţii tehnice greşite, dar, oricum omul şi omenirea în general au mari probleme de funcţionare. Lucru care sunt sigur că l-aţi constatat şi dumneavoastră. Ca şi istoria de fapt.

      În primul rând, trebuie să recunoaşteţi că divinitatea s-a complicat extrem de mult atunci când a creat omul. Să luăm, de exemplu numai sistemul de alimentare cu energie. În contextul când avea la dispoziţie un potenţial energetic natural intact, Divinitatea a ales ca oamenii să-şi extragă energia din tot felul de vegetale şi animale moarte, pe care să le introducă printr-un orificiu. Dacă introduce prea multe, omul se îngraşă, prea puţine, crapă de foame. Mult mai simplu era un sistem eolian cu o elice în vârful capului sau celule fotovoltaice în loc de piele.

Citește mai mult…

Vânătorul de fluturi

10 iulie 2011

    Până acum câţiva zeci de ani, unul din cele mai iubite personaje literare şi cinematografic era vânătorul de fluturi. Acesta apărea întotdeauna în cele mai dramatice situaţii şi avea menirea să destindă atmosfera. Prin prezenţa sa, vânătorul de fluturi îi făcea pe cititori sau spectatori să zâmbească şi să-l iubească. Nu era un fel de clovn de circ, care stârnea râsete, era tipul de personaj în care fiecare se regăsea într-un fel: aiurit, rătăcit, ghinionist, îndrăgostit etc.  Într-o lume în care toată lumea urmărea ceva material, vânătorul de fluturi alerga după himere. În filmele cu indieni, vânătorul de fluturi apărea întotdeauna în mijlocul celor mai îndârjite schimburi de împuşcături. Apoi, în Africa, descoperea comori fabuloase, în timp ce îmbrăcat în costumul său englezesc demodat şi înarmat cu plasa de fluturi, alerga după cine ştie ce specie de fluturi unică în lume. În Europa, apărea în mijlocul celor mai scorţoase grupuri de aristocrați, în care, invariabil cea mai frumoasă dintre femei se îndrăgostea de el.

Citește mai mult…

FANDOM-ul SCIENCE FICTION şi SOCIETĂŢILE SECRETE (2)

7 iulie 2011

     Discutând în continuare despre Fandomul SF şi păstrând tonul primei părţi a acestei dizertaţii, putem spune despre acesta că este o confrerie a fanilor SF. Din punct de vedere istoric, fandomul a apărut în 1934, când lui Hugo Gernsback, cel care înfiinţase şi prima revistă sf „Amazing Stories”, îi vine o altă idee genială : formarea unei organizaţii care să coordoneze activitatea tuturor cluburilor de SF, „Science Fiction League„.

Citește mai mult…

FANDOM-ul SCIENCE FICTION şi SOCIETĂŢILE SECRETE (1)

6 iulie 2011

       Un asemenea titlu poate induce din start o stare de anxietate, având în vedere misterul şi ostilitatea cu care este înconjurată Francmasoneria în întreaga lume. Despre Fandom-ul SF, numai de bine, el este perceput, în cel mai rău caz, ca o grupare de ciudaţi care le place până la extaz genul science fiction. Şi atunci, de unde până unde, o legătură atât de stranie între două tipuri de grupări de oameni atât de diferite ca preocupări şi interese. Citiţi aceste rânduri şi veţi vedea însă că istoria poate să ascundă multe secrete, de multe ori chiar nebănuite.

Citește mai mult…

Dare de seamă privind romanul Pierdut în Tulcea …

4 iulie 2011

      Astăzi, un articol scurt pe post de dare de seamă. Adică, un fel de raport privind starea de agregare a romanului Pierdut în Tulcea, primul din seria Misterele Dunării. În primul rând, vă aduc aminte (sau vă spun, dacă nu ştiaţi) că am început să pritocesc la scrierea lui din data de 15 ianuarie , anul curent şi era planificat să fie gata pe data de 15 iulie. Lucrurile au mers relativ conform graficului până acum aproximativ o lună în urmă, adică scrierea a două pagini A4 pe zi, patru zile pe săptămână. Am reuşit astfel, să ajung pe data de 15 iunie, la 300 de mii de semne scrise, adică după standardele unor edituri, la minimum pentru un roman. Pierdut în Tulcea ar trebui să aibă cam 350-400 de mii se semne. Citește mai mult…

Faust reloaded… sau reality sci-fi…

2 iulie 2011

      Sosise timpul ca Scaraoschi Jr. 666666 să părăsească iadul.
     Din punct de vedere personal era un eveniment major, din punct de vedere drăcesc, ca să zic aşa, era însă ceva banal, având în vedere că în fiecare zi, 110 diavoli părăseau iadul cu destinaţia Pământ.
     Juniorul 666666 reuşise să hack-uiască reţeaua internet pământeană şi să se documenteze până la cel mai mic detaliu privind locaţia în care dorea să se stabilească.
     Aflat în faţa Seniorului, juniorul 666666 realiză că are mai multe emoţii decât s-ar fi aşteptat şi pe care nici nu reuşea să şi le stăpânească. Acest lucru îl făcea să fie mai nervos decât trebuia şi să-i dea peste cap scenariul pe care şi-l pregătise pentru această ocazie: el, într-o atitudine autoritară, negru, rece, impresionându-l complet pe Scaraoschi Senior. Citește mai mult…

Mic tratat despre procurarea unei cărţi… înainte de ’89 (2)

1 iulie 2011

CAPITOLUL II – LIBRĂRIA SUBTERANĂ

     Cărţile cu adevărat bune, atâtea câte apăreau în acele vremuri, erau aduse aproape toate la librăria centrală „Panait Cerna”, unde librarul şef era Piratul (porecla îmi aparţine). Era cel mai influent om din oraş la acea vreme, toată lumea bună din oraş (profesori, miliţieni, activişti, securişti, şefi de aprozare, doctori) salutându-l cu o uşoară plecăciune.

Citește mai mult…

Mic tratat despre procurarea unei cărţi… înainte de ’89 (1)

30 iunie 2011

       CAPITOLUL I – ŢIGĂRI CONTRA CĂRŢI

      După ce se însera, mergeam trei sau patru prieteni, colegi de liceu, pe malul Dunării şi căutam un barcagiu dispus să ne ducă până la unul din vapoarele ancorate în rada Întreprinderii de pescuit oceanic (IPO). Călătoria ne costa 25 de lei de persoană şi dacă doream să ne aştepte şi să ne facă şi „returul” ne mai costa încă pe atât. Îi dădeam lipoveanului banii, pregătiţi cu grijă dinainte şi ne urcam călcând cu atenţie pe crevasele bărcii fragile din lemn, care mirosea a smoală, catran şi ţuică „doi ochi albaştri„. Nu ne era teamă de miliţie, pentru că dacă ne-ar fi oprit vre-o şalupă a acesteia, spuneam că mergem la mătuşa unuia din noi, care locuia pe malul celălalt al Dunării.

Citește mai mult…

„Misterele Dunării” între Kaos Moon şi bestseller (2)

25 iunie 2011

         Subsemnatul, am preluat germenul ideii lui Ştefan Caraman şi fără prea multe ezitări am purces la realizarea acestui blog, crezând că cititorii de bloguri abia aşteaptă apariţia lui, precum așteptau românii camionul cu ziare, la chioşc, acum câţiva ani buni. Greşit. Spaţiul blogurilor româneşti s-ar părea că se ridică la aproximativ 60 de mii exemplare, câteva dintre ele depăşesc în accesări tirajele multor cotidiene, cel puţin câteva sute sunt date naibii de bune, iar alte câteva sute bune. Să vrei să citeşti doar 10% şi tot nu reuşeşti, asta dacă vrei să mai faci şi altceva în viaţă.

Citește mai mult…

„Misterele Dunării” între Kaos Moon şi bestseller (1)

24 iunie 2011

      Cine accesează pentru prima dată Misterele Dunării trăieşte sentimentul că a descoperit o adevărată tocăniţă de postări, sau un fel de ciorbă, nici măcar de peşte. Anunţat cu pompă, blogul seriei de romane Misterele Dunării, autor Nicolae C. Ariton, eventualul cititor găseşte postate articole cu tot felul de teme: de la istorie, până la soft-political, via science-fiction.  Recunosc că iniţial, ideea acestui blog a fost alta. În urma unei discuţii cu scriitorul tulcean Ştefan Caraman pe marginea ultimei sale apariţii editoriale, Scrisori către Rita, acesta mi-a povestit că în timpul scrierii romanului a administrat un blog dedicat acestuia. Scrierea romanului a durat aproximativ un an, atât cât a fost deschis şi blogul, care a avut în această perioadă în jur de 100 de mii de accesări. Citește mai mult…

Cât de mult l-am urât pe Crin Antonescu

22 iunie 2011

      Crin Antonescu este tulcean. Tulcea este un oraş mic pe malul Dunării, sau cum le place tulcenilor să spună: Ultimul mare oraş pe Dunăre, înainte de vărsarea în Marea Neagră. Oraşul lui Crin Antonescu este capitală de judeţ (încă!) şi nu are nici cine ştie ce istorie, nici prea multă economie. Din punct de vedere istoric, are un nume roman: Aegesyus, dar de fapt a fost până în 1877, provincie a Rumeliei, partea europeană a Imperiului Otoman. Noroc cu Comisia Europeană a Dunării, care din 1860 a început să amenajeze canalul Sulina pentru navigaţie şi Tulcea a cunoscut o înflorire economică neaşteptată. Devine chiar reşedinţă de sangeac a Dobrogei şi o mică porţiune din Bulgaria. Economic are un şantier naval vândut unor norvegieni+coreeni, un combinat de alumină, vândut ruşilor şi un combinat metalurgic (mai mult închis), vândut tot ruşilor, via turci. Deci, cam de 150 de ani, oraşul Tulcea este românesc, până atunci, românii trăiau în 2-3 mahalale, în celelalte 10-11 fiind turci, ruşi, evrei, bulgari, greci, armeni, tătari.

Citește mai mult…

Bazarul otoman din… Lipova…

20 iunie 2011

      Cu toate că pare incredibil, în România a rezistat până în ziua de astăzi un bazar otoman veritabil. Din păcate, el nu se află la Tulcea. Ce este curios, că el nu se află nici măcar în Dobrogea, provincie care a fost otomană aproximativ 500 de ani. Nici la graniţa de sud a Moldovei şi Munteniei, care fiind sub suzeranitate otomană,  nu ar fi fost o mirare atât de mare să se regăsească un asemenea bazar pe la Brăila, Galaţi sau Giurgiu. Ei bine, ţineţi-vă zdravăn de scaune, să nu vă prăbuşiţi de uimire, când veţi afla că bazarul otoman rămas „în picioare” atâta amar de vreme se află la Lipova, în judeţul Arad.

Citește mai mult…

Tulcea veche – Bazarul otoman

19 iunie 2011

       Începând de astăzi, timp de două episoade, vom discuta despre bazar, dar nu despre bazarul care apăruse în Tulcea, după 89, locul acela ciudat în care românii învăţau primele lecţii de economie capitalistă şi localizat în oraşul nostru, la început lângă Autogară, apoi lângă stadionul Delta, apoi Piaţa nouă. Vom discuta despre bazarul turcesc, care a existat în Tulcea, din anii 1865 până în 1963, pe care îl vom numi Bazarul otoman, deoarece atunci când a fost construit Turcia nu era, exista doar Imperiul Otoman, iar Tulcea era sangeac al Rumeliei, adică provincie otomană. Citește mai mult…

Paradoxul science-fiction (2)

17 iunie 2011

    Continuăm astăzi, tema paradoxului science-fiction, cu partea a doua şi ultima.      Încheiam partea I cu ideea că un roman cu sinposisul prezentat, mai mult ca sigur că nu va avea succes printre fanii SF anglomani, motivele fiind, posibil, următoarele:

    -în primul rând, intriga ideologică cu ortodocşi  de rituri diferite şi independenţa Moldovei nu prea ar înţelege-o, fiind cam departe de problemele americane ;

     -locaţia  din Delta Dunării, Sulina, Ismail şi Chişinău ar fi destul de interesantă ca exotism, dar destul de confuză din punct de vedere geografic  pentru americanul cu o cultură medie.

Citește mai mult…

De la thriller istoric la science fiction, via scufiţa autorului…

16 iunie 2011

      Înainte de a continua cu Paradoxul SF, partea a doua (şi ultima), intervin cu acest post, menit să fie un răspuns noii noastre prietene Diana Coman, precum şi altor cititori ai Misterelor Dunării, care au intrat puţin în ceaţă privind componenta science fiction ce se potriveşte ca nuca în perete blogului nostru. În primul rând, vreau să vă asigur că primul volum Pierdut în Tulcea, din seria Misterele Dunării, nu are nici cea mai mică legătură cu literatura SF, el fiind o ficţiune istorică de cea mai înaltă speţă. Autorul Nicolae C. Ariton are însă foarte multe în comun cu genul literar science-fiction, care, pur şi simplu, l-a consumat pe pâine o lungă perioadă de timp (şi-l mai consumă încă, dar în cantităţi mai moderate, pentru că de la o anumită vârstă, trebuie să fii mai cumpătat în toate 🙂 ). Motivul pentru care am inclus Paradoxul SF şi probabil, vor mai şi altele pe tema sf-ului este acela că blogul Misterele Dunării se doreşte a fi un spaţiu în care să participăm împreună la scrierea romanelor din această serie, în momentul de faţă strofocându-ne (mai ales eu) la primul volum Pierdut în Tulcea. Chiar dacă blogul pare la prima vedere un „ghiveci”, care cuprinde istoria mai veche sau mai nouă a Tulcei, Deltei şi Dunării, ceva istorie otomană, ceva cancan literar (vezi postările cu romanele lui Steig Larsson), câteva „respiraţii” politice, alături de sinopsisul romanului, mici destăinuiri privind tehnica scrisului ( că nu pot să spun „meşteşugul scrisului” !), intenţia mea a fost aceea de a realiza un tablou complet a atmosferei în care se desfăşoară acţiunea romanului (vă aduc aminte că aceasta are loc la 1871), alături de starea de spirit a autorului, care oricât s-ar da el de „trăitor” într-un turn de fildeş, scriitura romanului este în mare parte sub efectul vieţii cotidiene: bugetar, politic, emoţional, lecturi, vizionări, discuţii etc. Citește mai mult…

Paradoxul science-fiction (1)

14 iunie 2011

      De astăzi, dragi prieteni, o dăm niţel pe science-fiction, un gen literar foarte drag mie, lucru care sunt mai mult ca sigur că nu este la fel de valabil şi pentru voi. Foarte mulţi îl consideră un gen literar minor (unii chiar că nu ar fi literatură !), alţii că este o literatură a inginerilor, iar alţii, pentru copii. Având o oarecare experienţă în domeniu, m-am hotărât să scriu rândurile de mai jos, ca să vedeţi că în spatele romanului nostru Pierdut în Tulcea stă şi o anumită doză de SF, cu toate că este un thriller istoric.     

Citește mai mult…

Răceala transcendentală !

11 iunie 2011

       Anul acesta am reuşit contraperformanţa de a răci de două ori. Asta după ce  în ultimii 7-8 ani nu am răcit deloc şi nu am avut nici gripă. Asta nu că aş fi vre-un „gică duru” cu plămânii de oţel şi ancticorpii mai solizi ca hormonii. Ba nu zic, că la un moment dat, începusem să intru în panică că treceau iernile una după alta, fără pic de răceală, făcându-mă să mă simt un fel de mutant altoit împotriva acestei maladii. De multe ori, mă simţeam de-a dreptul penibil, pentru că ştiţi cum este când eşti răcit: mai primeşti un ceai fierbinte de la nevastă, o mângâiere suplimentară, o compătimire, ce mai, poate să fie chiar un motiv serios de socializare cu colegii de muncă, zile în şir.

Citește mai mult…

Haideţi la Brăila, la raia !

9 iunie 2011

     După două postări dedicate bacalaureatului, ne întoarcem la istoria Dunării, care ne place atât de mult. Cu ocazia aceasta, mă ţin şi eu de cuvânt privind un articol despre raiaua Brăilei, cam târziu, ce-i drept… dar mai bine mai târziu, decât niciodată.

     Aşa cum spuneam în postări mai de demult, confuzia şi asemănarea dintre Tulcea şi Brăila – strict din punct de vedere istoric – este destul de mare, pentru noi, nespecialiştii. Faptul că sunt tot pe malul Dunării, pentru mine, cel puţin, însemna că sunt două oraşe destul de asemănătoare. Nu prea!

Citește mai mult…

Pliroforisirea de azi – Bachalariatus de altădată…

7 iunie 2011

     Continuăm astăzi cu poveşti despre bacalaureat, aşa cum am promis ieri. Acum câteva zile, recunosc că am promis că vom discuta despre raiaua Brăila, şi nu m-am ţinut de cuvânt. O fac, pe cuvânt de pionier (fost), mâine, nu de alta, dar istoria este mult mai răbdătoare cu oamenii, deci poate să mai aştepte un pic. Bacalaureatul, abia a început de două zile şi parcă merită, pentru moment, mai multă atenţie.

    Mai întâi, puţintică istorie. Originea cuvântului vine de la bachalariatus, care era un grad mic în cadrul Cavaleriei armate. Bacalaureatul a fost introdus, în forma modernă, pentru prima dată, de către Napoleon I în Franţa, în anul 1808. Fetelor le era interzis. Abia din anul 1924, fetele şi băieţi susţin aceleaşi examene pentru bacalaureat. Dar erau cu totul alte vremuri.

Citește mai mult…

Pliroforisirea de azi – BAC-ul românesc, între festin şi fentă…

5 iunie 2011

     Luni, 06.06.2011, începe BAC-ul. De fapt, un fel de încălzire la BAC, deoarece este vorba despre susţinerea competenţelor, unde candidaţii obţin nişte calificative privind deprinderile dElevii prinşi copiind la bacalaureat nu vor mai putea susţine examenul timp de două sesiuni la rânde comunicare în limba română, o limbă străină şi în manevrarea calculatorului. Cele trei probe scrise la BAC, cele adevărate, încep niţel mai târziu.

    În cei aproximativ 35 de ani de când cunosc cum se desfăşoară bac-ul românesc, cu excepţia unei foarte scurte perioade, a fost un adevărat festin. Adică, examenul de maturitatea era o sărbătoare cu procente de promovare de aproximativ 90%. Explicaţia era simplă, la liceele bune se învăţa, la cele slabe fie se copia, fie se acordau 2,3,4 puncte în plus la toţi candidaţii, astfel încât să promoveze aproape toţi. Nimeni nu se supăra deoarece „sita” adevărată era la examenul de admitere în învăţământul superior, unde pe un număr extrem de redus de locuri se luptau hoarde de bacalaureaţi. Din când în când şi din lumea universitară mai transpira câte o mânărie, dar, de obicei, intervenea Securitatea şi lucrurile se aranjau rapid, fără să devină ceva „endemic”.

Citește mai mult…

Hai la Tulcea, la sangeac !

2 iunie 2011

             Tot am scris despre Tulcea că a fost sangeac. Deci, în mai multe postări, apare cuvântul sangeac în sus, în jos. Dar ce este acesta? Luat mot-a-mot înseamnă, în turceşte, steag, din punct de vedere administrativ reprezintă o formă de organizare a Imperiului Otoman, în provincii, care se numeau sangeac. Cel al Tulcei cuprindea toată Dobrogea şi o parte a Bulgariei. Aceasta ca să vă daţi seama cât de importantă devenise Tulcea la un moment dat, pentru că nu tot timpul Tulcea a fost reşedinţă de provincie otomană. Prin comparaţie, nici o altă localitate din Dobrogea nu a fost vreodată sangeac, nici măcar Constanţa care foarte multă vreme a fost un port amărât la mare, care a început să se dezvolte abia după ce a fost construită calea ferată Cernavodă-Constanţa, dar a devenit ceea ce este abia după construirea podului de la Cernavodă.

Citește mai mult…

Seria Millennium, un succes de cancan macabru?!

1 iunie 2011

      Am primit două mesaje de la doi noi prieteni ai Misterelor Dunării: M.B. şi S.D.C. care m-au obligat să mă gândesc profund la postul „3 romane=30 milioane de euro”. Articolul respectiv a fost scris în ideea de a schimba puţin „tonalitatea” blogului nostru, care parcă prea alunecase pe o pantă puternic istorică tulceană şi otomană şi de a da un uşor iz de cancan literar spaţiului nostru virtual. Chestiunea de bază care se desprinde din întrebările celor doi prieteni este aceea că dacă autorul suedez nu ar fi decedat, cărţile nu ar fi avut succesul enorm de care s-au bucurat. Am stat şi m-am tot gândit la acest aspect, pentru că în tot ce am citit despre acest subiect, nu s-au făcut nici un fel de referiri la această problemă. Am încercat să disec problema în spirit detectivist, aşa cum am văzut în filmele americane, doar când am încercat să lipesc pe peretele din sufragerie fotografii ale „cazului” şi tăieturi din ziare, m-am lovit de un refuz categoric al soţiei care nu a înţeles deloc demersul meu literar poliţist.

Citește mai mult…

Hai la Tulcea, în Rumelia !

31 mai 2011

      Până mâine, când vom încerca un răspuns elegant întrebării puse de noua prietenă a Misterelor Dunării, M.B., privind succesul romanelor Millennium, privit dintr-un anumit punct de vedere, astăzi discutăm puţină istorie. Aceasta pentru că am promis în postul de ieri şi al doilea motiv este dorinţa de a reveni puţin la istoria din jurul Dunării, care unora dintre cititorii noştri le este foarte dragă. De asemenea, personal m-am cam plictisit să vorbim numai de literatură, moda romanelor nordice şi alte lucruri de genul acesta, cel puţin pentru moment, pentru că avem tolba plină cu subiecte de genul acesta, care mai de care mai interesant.

        Privind istoria noastră şi legătura cu otomanii, sincer până în urmă cu puţină vreme, eram destul de confuz. Nu prea înţelesesem de la şcoală care era diferenţa dintre supuşi ai Imperiului Otoman şi sub suzeranitatea acestora. Şi cum subiectul nu mă interesa foarte tare, aceasta a rămas încețoșat multă vreme, până am început să studiez temeinic istoria Dobrogei (pentru a o înţelege pe cea a Tulcei, pentru romanul Pierdut in Tulcea), motiv pentru care am avut câteva revelaţii.

Citește mai mult…

Moda romanelor tulcene! – (imagine din Tulcea, la 1870!)

30 mai 2011

       Vă mai plictisesc astăzi cu nişte mici consideraţiuni personale asupra literaturii şi de mâine trecem din nou la puţină istorie. Aceasta deoarece a mai rămas ceva material interesant privind romanele suedezului Steig Larsson. Staţi liniştiţi, nu mai spun nimic despre nu ştiu ce cancan privind banii din drepturile de autor. Vreau doar să vorbim despre moda în literatură. Când spun „modă” nu mă refer la haine, pălării sau încălţări, ci la moda de a scrie (sau citi) într-un anumit fel, la un moment dat. În critica literară, când vorbim despre o modă majoră în literatură, aceasta este denumită „curent literar” sau „şcoală”, cum ar fi „clasicii”, „romanticii” etc. Noi vom vorbi despre „moda autorilor nordici”, o modă mai mică, dacă pot să mă exprim aşa. Citește mai mult…

3 romane = 30 milioane de euro

28 mai 2011

       Se spune de multe ori că viaţa bate filmul, sau cartea, după caz. Aceasta atunci când vrea să sublinieze ideea că  viaţa poate fi mai bogată în surprize chiar decât un film sau o carte thriller.

      Cam acest lucru s-a întâmplat cu seria de romane Millennium ale scriitorului suedez Steig Larsson.

     Steig Larsson a fost, după spusele unora, un tip anost, un ziarist de mâna a doua, extrem de plictisitor chiar şi atunci când mergea cu colegii la o bere, cărora le povestea invariabil că se pregăteşte să scrie o serie de romane poliţiste ce vor face senzaţie în Suedia. Sau că, din cauza convingerilor sale politice de extremă stângă, este urmărit în permanenţă de serviciile secrete suedeze, care îi sabotează activitatea ziaristică pentru a nu deveni o voce puternică, cu influență asupra vieţii politice suedeze. Susţinea, de asemenea, că de câteva ori a fost ameninţat cu moartea, împreună cu partenera sa, de forţe obscure din sfera politică sau economică suedeză.

Citește mai mult…

Scriitorul: o victimă?! A cui?! (2)

27 mai 2011

        Făcând un rezumat a celor spuse în postul de ieri ( Scriitorul: o victimă?! A cui?! ), rezultă că scriitorul este o mică victimă. Întrebarea care se pune este: „a cui ?”. Răspunsul este destul de simplu: „a propriei ambiţii”. Citeam pe undeva un fel de definiţie a scriitorului, pe care o citez cu aproximaţie: „un dezaxat care scrie visând la glorie şi bani”. În condiţiile în care şansele de reuşită sunt atât de reduse, marea masă a celor care scriu şi publică nereuşind să-şi amortizeze investiţiile făcute în tipografie iar de glorie nu mai vorbim, cărţile lor trecând ca expresul printr-o gară aglomerată, când toată lumea se fereşte de frica accidentelor, atunci de ce se mai scrie, când speranţa de îmbogăţire şi glorie sunt atât de reduse? Unii declară că scriu pentru semeni – dacă o fac pentru aceasta, să se facă misionari, e mult mai eficient! Cred că toţi scriitori scriu doar cu sentimentul speranţei de multe ori deşarte, aceea că ei totuşi vor reuşi. Citește mai mult…

Scriitorul: o victimă?! A cui?! (1)

26 mai 2011

        Zilele acestea am primit un mail în care un prieten îmi cerea să-i dau adresa web sau librăria de unde poate cumpăra Pierdut în Tulcea, adică volumul 1 la Misterele Dunării. I-am răspuns că Pierdut în Tulcea încă nu a apărut. Atunci mi-a scris din nou şi m-a întrebat cum n-a apărut că am postat şi coperta volumului, ceea ce în mod logic înseamnă că volumul este apărut sau că va apare într-un timp foarte scurt. Logic aşa ar trebui să fie, din nefericire, până la apariţia primului volum al Misterelor Dunării mai este ceva vreme. Citește mai mult…

Chestiunea zilei 25.05.2011 – scriitorul Ştefan Caraman vă invită la Bookfest 2011

25 mai 2011

      Astăzi şi-a deschis porţile Salonul internaţional de carte Bookfest 2011, care va fi deschis până pe data de 29.05.2011. Cel mai în vogă scriitor tulcean, Ştefan Caraman (cu 17 volume publicate: proză şi teatru) ne invită la lansarea romanului său „Scrisori către Rita„, semnată cu pseudonimul Kaos Moon şi publicată la editura bucureşteană Tracus Arte. Evenimentul se va desfăşura pe 28 mai, 2011, orele 19,00-20,00, în cadrul Bookfest 2011, la Romexpo, la standul editurii mai sus menţionate. Citește mai mult…

romanul „Pierdut în Tulcea” – sinopsis (2)

24 mai 2011

      Mijlocul de transport până la Tulcea, de care spuneam în postul trecut, este atât de neobişnuit încât el nici nu există, mijloacele de transport se numesc „korablii” (denumirea veche, în slavonă, pentru corăbii), dar bineînţeles că nu este vorba despre simple corăbii, deoarece, vă aduc aminte, că Dunărea este îngheţată precum gheaţa dintr-o fostă gheţărie din Tulcea (vezi postul „Gheţăriile de altădată…”). Aşa cum spuneam, Korabli, este denumirea unui mijloc de transport care nu a existat şi, probabil, nu va exista niciodată.

      Această caravană inedită porneşte spre Tulcea şi în timpul popasului de peste noapte, este atacată de un grup de „tâlhari de Dunăre”. Are loc un schimb de focuri de armă, în urma căruia, personajul nostru Aristotel-Platon Cantemir este rănit grav la braţul drept. Transportat de urgenţă la Tulcea, este preluat de un medic evreu, cel mai priceput din Tulcea, pe nume Carol Feldman (numele este provizoriu, deoarece este numele unui scriitor tulcean evreu, plecat din ţară, care nu ştiu cum va reacţiona când îţi va întâlni numele în „Pierdut în Tulcea”). Citește mai mult…

Chestiunea zilei 22.05.2011-„Misterele Dunării” la… munte

22 mai 2011

       Îmi cer scuze pentru lipsa de postări în ultimile zile, lucru care se va perpetua până luni sau marti, deoarece „Misterele Dunării” sunt plecate la Sinaia pentru documentare. Când zic „documentare” este puţin exagerat, deoarece romanul „Pierdut în Tulcea” nu are nici o legătura cu muntele. Pur şi simplu îndeplinesc funcţia de „baby sitter” la 22 de prichindei de clasa a patra, care fac o „excursie de studii” la Sinaia. Mai precis sunt „asistent de doamnă învăţătoare”, adică „domnu’ „, care are grijă de buna desfăşurare a celor patru zile de „studii”. Mi-am luat lap-top-ul cu mine, am găsit şi un wireless gratuit, problema este ce cei 22 de princhidei sunt atât de energici încât nu am timp nici măcar să respir, darămite să mai şi scriu ceva. Aşa că, cerându-mi scuze „encore un fois”, cotinuăm postările „Misterele Dunării, de mâine, sau cel târziu de poimâine.

Nicolae C. Ariton

romanul „Pierdut în Tulcea” – sinopsis (1)

19 mai 2011

      În iarna anului 1870, misiunea diplomatică a funcţionarului de gradul II, Aristotel-Platon Cantemir la Capuchehaia Principatelor Unite ale Ţării Româneşti şi Moldova, la Istanbul se încheie, urmând ca tânărul istoric, de numai 25 de ani, absolvent a celebrei Universităţi Sorbona, să se întoarcă acasă.

     După ce a profitat de cei aproape doi ani de diplomaţie la Istanbul, pentru a studia sute de volume, salvate prin biblioteci ascunse, după cucerirea Constantinopolului, tânărul istoric hotărăşte să se întoarcă la Bucureşti urmând un alt drum decât cel obişnuit: Istanbul-Varna-Giurgiu-Bucureşti. Pentru a fi mai original, hotărăşte să facă drumul de întoarcere pe ruta: Istanbul-Sulina-Galaţi-Bucureşti, prima parte cu vaporul, a doua cu trenul pe linia ferată abia pusă în funcţiune.

Citește mai mult…

Gheţăriile de altădată…

18 mai 2011

     Amânăm discuţia despre sinopsisul romanului Pierdut în Tulcea, care chiar dacă nu va fi un sinopsis adevărat, ci mai mult un fir narativ, pentru a discuta astăzi despre gheţăriile din Tulcea. Sincer, nu ştiu exact motivul, dar, efectiv, de câteva săptămâni mă tot gândesc la fostele gheţării din Tulcea. Poate din cauza faptului că am avut o iarnă destul de lungă, poate că am fost răcit vreo două săptămâni sau, poate, ideea că urmează să vină canicula. Toate acestea, fiecare mai mult sau mai puţin, m-au determinat să scriu aceste rânduri despre gheţăriile din Tulcea.

Citește mai mult…

Chestiunea zilei 18.05.2011 – Violeta Bălan – A doua realitate, Volumul I pe Google Books.

18 mai 2011

Anunţam acum câteva zile că a apărut volumul II al romanului A doua realitate, scris de talentata autoare Violeta Bălan, cu detalii pe blogul acesteia: www.violetabalan.wordpress.com . Între timp, volumul a ajuns de la editură şi la Tulcea şi poate fi găsit în princiaplele librării din oraşul nostru. Tot de pe blogul tinerei scriitoare am aflat că volumul I al romanului A doua realitate poate fi citit gratuit, în întregime, pe Google Books. Sincer să fiu, prima reacţie a fost de respingere a gestului de a oferi cartea la „liber”, având în vedere că ştiu câtă muncă ascunde în spatele ei şi prin vânzarea fiecărui volum este o recuperare infimă a efortului depus. Apoi, am realizat „lovitura de maestru” a Violetei Bălan, care astfel îşi va mări considerabil numărul de cititori, cărora le va creea dependenţă pentru a cumpăra volumul II şi următoarele. Citește mai mult…

Groază sau Emoţii puternice?!…

17 mai 2011

     Am tot scris în postările anterioare că Pierdut în Tulcea, adică vol.1 la Misterele Dunării, este o ficţiune istorică, ba mai bine zis chiar un thriller istoric. Spunând aceasta, lucrurile încep să se complice, deoarece dacă ne uităm în DEX, chiar într-unul on-line, thriller înseamnă în primul rând „groază”, deci, luat mot-a-mot, reiese că Pierdut în Tulcea este un roman de groază. Doamne fereşte! Nu am nimic cu genul respectiv, doar că personal nici nu pot să răsfoiesc o asemenea carte, darămite să mă mai apuc să şi scriu o asemenea grozăvie. Deci, primul lucru foarte important: Pierdut în Tulcea nu este un roman de groază!

Citește mai mult…

Mici indiscreţii despre „Pierdut în Tulcea”

16 mai 2011

       În ultimele zile, v-am plictisit cu postări în care povesteam despre ce se mai întâmplă pe la şcoala unde predau, despre o super interesantă expoziţie de imagini inedite ale Tulcei şi Gurile Dunării (la care nici măcar nu am mai avut timp să spun cum a fost – a fost excelent, un BRAVO lui Aurel Stănică şi echipei lui !) şi chiar o mică atitudine politică (vezi postarea din 15.05.2011). Acestea se adaugă la majoritatea postărilor de pe acest blog, care au avut ca drept temă într-o mică măsură istoria oraşului nostru şi în mai mare măsură elemente istorice care au influenţat indirect istoria tulceană (vezi postările despre ieniceri, Comisia Europeană a Dunării şi Charles Hartley).

Citește mai mult…

Chestiunea zilei 15.05.2011 – „Eliberarea piticilor de grădină”

15 mai 2011

      În urmă cu mai multă vreme, am cunoscut un occidental care era un foarte mândru membru al unei organizaţii care se intitula „Eliberarea piticilor de grădină”. Activitatea lor a reuşit să mă facă să amuţesc de uimire, la timpul respectiv. În principal, membrii organizaţiei mergeau noaptea prin curţile oamenilor, strângeau în saci simpaticele figurine de ceramică sau plastic şi-i transportau în pădurea cea mai apropiată, unde îi abandonau. Această operaţiune de „răpire” se intitula „eliberarea piticilor din grădină” şi reuşea să stârnească numeroase polemici pro şi contra între cetăţenii posesori de grădini populate cu simpaticele creaturi, pe care de multe ori, dimineaţa nu-i mai găseau. Unii se revoltau considerând acţiunile membrilor organizaţiei, furt calificat, alţii, mai înţelegători, acceptau că au greşit ținând prizonieri piticii de grădină în grădinile lor.

Citește mai mult…

Chestiunea zilei 14.05.2011 – Grupul Şcolar „Charles Hartley” Tulcea

14 mai 2011

       Şcolii unde predau este pe cale să i se atribuie numele unei personalităţi. Şcoala se numeşte acum Grupul Şcolar Tulcea, după ce în cei douăzeci de ani de la înfiinţare, s-a numit în vre-o patru feluri, în funcţie de reformele succesive din învăţământul românesc. Acum, îndeplineşte condiţiile de a-şi alege numele unei personalităţi. S-a întocmit o listă cu „personalitățile libere”, ca să spun aşa, adică a căror nume nu a fost atribuit unei alte şcoli din Tulcea, şi urmează ca profesorii şcolii să aleagă unul din ele. Dintre aceştia nu l-am reţinut decât pe George Constantinescu, căruia i se mai spune şi Gogu Constantinescu, un distins inginer, care a inventat, printre altele, şi tehnica tirului de mitralieră printre palele elicei avionului, în plin zbor a acestuia, un lucru care m-a impresionat foarte mult când eram mai tânăr şi am citit prima dată despre aceasta. Din păcate, atât Gogu Constantinescu cât şi celelalte personalităţi, nu au nici o legătură cu oraşul nostru, probabil că unii dintre ei nu ajuns niciodată pe meleagurile noastre, sau, în cel mai bun caz, au fost la o partidă de pescuit în Deltă.

Citește mai mult…

Chestiunea zilei 13.05.2011 – „Tulcea și Gurile Dunării în imagini inedite”

13 mai 2011

       Aşa cum zice afişul de mai jos, nu rataţi sâmbătă 14.05.2011, o expoziţie unică în oraşul nostru, despre oraşul nostru. Pentru mai multe detalii intraţi pe blogul http://blog.noviodunum.ro/, care face parte din Frăţia Misterele Dunării.

       Imaginea utilizata pentru afis, reprezinta o scanare a gravurii „Schițe din război, Tulcea – Vedere dinspre Dunăre”, publicată în ziarul englez „The Illustrated London News”, 23 iunie 1877. (precizare apărută în blog.noviodunum.ro)

Nicolae C. Ariton

afis3

Ienicerii, de la „Noua Oaste” la o castă dispreţuită (4).

13 mai 2011

       Astăzi încheiem serialul dedicat ienicerilor. Aşa cum spuneam, după o existenţă glorioasă, care a dus şi la expansiunea Imperiului Otoman, activitatea armatei ienicerilor a intrat în declin, datorat în mare măsură faptului că dintr-un anumit moment au fost acceptate înrolările musulmanilor turci, mai întâi a celor bogaţi, apoi a meşteşugarilor.

        Demn de interes este şi modul de organizare a trupelor ienicerilor. Dacă taberele lor erau foarte asemănătoare cu orice cazarmă occidentală, adică ziduri groase şi înalte, cu o sumedenie de inscripţii religioase şi cu o moschee poziţionată în centrul acesteia, ierarhia şi simbolurile militare erau structurate după o formă complet originală. Închipuiţi-vă că modul de organizare avea ca bază organizarea unei bucătării. Astfel, simbolurile principale ale ienicerilor erau marmitele (nişte oale mari pentru gătitul ciorbei, mâncarea de bază în timpul campaniilor militare), apoi tot felul de linguri, mai mari sau mai mici, care reprezentau simbolul puterii, adică un fel de baston de mareşal şi alte bastoane mai mici. Închipuiţi-vă, cât de uimiţi erau primii soldaţi europeni în momentul când se întâlneau cu fioroşii ieniceri şi care aveau prinsă la turban câte o lingură de lemn, semn al unităţii din care făcea parte.

  Citește mai mult…

Chestiunea zilei! 12.05.2011

12 mai 2011

         Începând de azi, debutăm cu o rubrică nouă în cadrul blogului Misterele Dunării, şi anume  „Chestiunea zilei„, care doreşte a fi un post, sau mai multe, de mici dimensiuni, care să prezinte o chestiune importantă a zilei, fără a afecta cu nimic postul (articolul) de fond, privitor la Tulcea şi scrierea romanelor Misterele Dunării, care vom încerca să-l publicăm (aproape) în fiecare zi.

Citește mai mult…

Ienicerii, de la „Noua Oaste” la o castă dispreţuită (3).

11 mai 2011

       Cu toate că oficial nu se făceau „înrolări” dintre copiii români, cu siguranţă că un anumit număr dintre aceştia au ajuns totuşi ieniceri, datorită faptului că prin cele două state române: Valahia şi Moldova, acţionau bande de turci care ocupau şi cu răpirea copiilor pe care îi vindeau apoi ca robi la Istanbul.

        Sistemul otoman de „încorporare” din rândul popoarelor cucerite funcţiona impecabil. În taberele de pregătire, copiii erau selectaţi după aptitudini, deoarece Înalta Poartă nu avea nevoie numai de soldaţi. Avea nevoie de economişti, arhivari, muzicieni şi chiar poeţi etc. În felul acesta, copiii erau îndreptaţi către una din ocupaţiile de care avea nevoie imperiul. Astfel, cu timpul, vizirii (miniştrii), marii viziri (prim miniştrii) sau generalii de oşti proveneau din ce în ce mai des din rândurile ienicerilor.

         Citește mai mult…

Ienicerii, de la „Noua Oaste” la o castă dispreţuită (2).

9 mai 2011

      Sincer, mă simt mai mult decât frustrat de faptul că valahii şi moldovenii nu făceau parte din lista de „încorporări” ale Imperiului Otoman pentru trupele de ieniceri şi curte. Motivul nu este acela că domnitorii români au reuşit nu ştiu ce performanţe diplomatice prin care i-au convins pe otomani să ierte familiile româneşti de un tribut atât de cumplit. Pur şi simplu nu eram suficient de viteji şi copiii românilor nu creşteau suficient de voinici pentru aceste trupe de elită. Aşa cum spuneam, în prima fază erau căutaţi copiii de bulgari, greci şi armeni. Dacă vă aduceţi aminte, bulgarii au fost vestiţi încă de pe vreme Imperiului Bizantin, de „bătăuşi”, grecii, nu mai zic, cu răscoalele şi revoluţiile lor interminabile. Mai târziu, albanezii au devenit, cei mai căutaţi, aceasta după ce conducătorul lor Skanderberg  le-a administrat turcilor nişte înfrângeri răsunătoare.

Citește mai mult…

Ienicerii, de la „Noua Oaste” la o castă dispreţuită (1).

8 mai 2011

        Astăzi vom începe să vorbim despre ieniceri. Motivul este acela că aceştia apar în romanul Pierdut în Tulcea, volumul 1 al seriei Misterele Dunării. Apariţia este uşor tangenţială, sau chiar centrală, depinde din ce punct de vedere priveşti acţiunea romanului. Iniţial, aveam intenţia să discutăm despre ieniceri într-un post, ceva mai târziu, dar un mesaj de la prietena noastră de la Istanbul, Akale, m-a hotărât să grăbesc această discuţie despre vajnicii soldaţi otomani. Înainte de a continua lectura, am rugămintea de a vă sacrifica fix 2minute şi 21 de secunde din viaţa personală, pentru a urmări videoclip-ul de mai jos, postat pe youtube (link-ul ne-a fost oferit de prietena noastră Akale). Este un marş de pornire a ienicerilor. Linia melodică este de excepţie, şi sincer habar nu aveam că muzica otomană poate fi atât de melodioasă. Nu mă pricep la muzică, dar am vaga impresie că mai mult de 8 măsuri (cât permite legea copy-right-ului muzical) se regăsesc din această melodie în multe compoziţii muzicale contemporane, în care unii compozitori au devenit chiar vestiţi, afirmând că ei au prelucrat linii melodice balcanice. De fapt, este vorba despre vechea muzică militară otomană.

        

Citește mai mult…

Sir Charles A. Hartley, „Părintele Dunării” (3)

6 mai 2011

      Astăzi încheiem prezentarea distinsului domn Charles A. Hartley. Spuneam într-un post anterior că acesta ar merita în Tulcea o statuie la fel de mare ca cea a lui Mircea cel Bătrân. Am exagerat cu această afirmaţie, având în vedere că singura contribuţie directă a acestuia asupra oraşului nostru a fost realizarea „digului olandez” de la malul Dunării, aproximativ în dreptul hotelului Delta, prima lucrare de acest gen la „viitoarea celebră faleză tulceană”. Această lucrare a fost executată de o societate olandeză, fiind finanțată de către Comisia Europeană a Dunării, după un proiect la care a participat şi Charles Hartley personal. Digul a fost o lucrare extrem de importantă nu numai pentru faptul că a stabilizat pentru prima dată malul tulcean al Dunării ci şi pentru faptul că a închis un mic golf care aducea apa Dunării până aproape de Piaţa Civică actuală. Prin construcţia digului olandez a fost câştigat tot acest teritoriu, numit la timpul respectiv „ceair”, iar acum fiind centrul oraşului. Nu este exclus ca Charles Hartley să aibă şi alte contribuţii asupra urbei noastre, dar sărăcia dovezilor să ni le facă necunoscute. Incontestabil însă, Tulcea îi datorează foarte mult englezului inginer şef al Comisiei Europene a Dunării, deoarece s-a bucurat cel mai mult de avantajele economice al investițiilor făcute de aceasta. Citește mai mult…

Sir Charles A. Hartley , „Părintele Dunării” (2)

4 mai 2011

          Pentru a face economie, s-a propus ca în locul proiectelor hidrotehnice costisitoare să se utilizeze tehnica raclajului cu ajutorul unei ancore de mari dimensiuni care să fie târâtă de o ambarcaţiune peste pragul de nisip, o metodă ridicolă. Ciudăţenia cea mai mare este că de la începutul activităţii, Charles Hartley a propus ca soluţie de navigare canalul Sf. Gheorghe, care era cel mai uşor de amenajat. Un fapt care era complet în contradicție cu ceea ce doreau turci şi mai ales austrieci, care aveau garnizoană de soldaţi la Sulina, iar ruşii doreau cananul Chilia să devină navigabil, deoarece era mai aproape de ei. Există dovezi că în spatele proiectului Sf. Gheorghe se afla intenţia englezilor de a construi în satul Sf. Gheorghe o colonie engleză, care să fie dezvoltată ulterior încât aceştia să poată controla Gurile Dunării. Aceasta dovedeşte interesul englezilor pentru Delta Dunării şi mai ales pentru cerealele româneşti.

      A urmat o perioadă în care membri comisiei s-au faultat reciproc în toate felurile posibile şi imposibile. Când Charles Hartley a susţinut în faţa acestora proiectul canalului Sf. Gheorghe a fost acuzat că nimeni nu a înţeles nimic, deoarece franceza, obligatorie, vorbită de englez a fost lamentabilă. Austriecii şi prusaci au trimis şi ei cei mai buni ingineri în domeniu pe care îi aveau. În final, Charles Hartley întocmeşte un proiect detaliat şi la un preţ mult diminuat pentru canalul Sulina.

       Citește mai mult…

Sir Charles A. Hartley, „Părintele Dunării” (1)

3 mai 2011

        După ce am amânat nepermis de mult post-ul cu Charles Hartley, astăzi încercăm să-i conturăm cât de cât profilul. Dacă am face un sondaj printre tulceni, probabil că marea majoritate nici măcar nu au auzit de celebrul englez, care la sfârşitul secolului al XIX-lea era supranumit de Carol I, şi nu numai, „Părintele Dunării”, iar regina Angliei îl înnobilase cu titlu de Sir, după reuşita lucrărilor din Delta Dunării.

       Existenţa lui Charles Hartely este strâns legată de cea a Comisiei Europene a Dunării, motiv pentru care este nevoie să lecturaţi şi postul dedicat acestei instituţii, pentru a putea înţelege activitatea inginerului Charles A. Hartley.

        Acesta s-a născut într-o familie modestă din Anglia şi din adolescenţă a început să se pregătească pentru cariera de inginer. La mijlocul secolului XIX, noţiune de inginer în Anglia nu avea prestigiul de care se bucură astăzi, aceştia fiind consideraţi un fel de maiştrii ceva mai pricepuţi. Dacă în Franţa, ingineri erau pregătiţi într-un sistem academic sofisticat, în Anglia, viitori ingineri erau racolaţi dintre tineri, în timpul unor lucrări, ziua muncind efectiv iar seara mergeau la un soi de cursuri unde dobândeau cunoştinţe teoretice de matematica, fizica, chimie etc. La 28 de ani era deja un inginer apreciat, înrolat în armata britanică, ca ofiţer-inginer în trupele de geniu, participând la Războiul Crimeii. Este aproape anecdotic de spus faptul că la sfârşitul războiului, se îmbarcă de la Ismail, întorcându-se de pe frontul rusesc, pentru a ajunge la Istanbul şi de acolo în Anglia. Corabia de împotmoleşte însă la Sulina şi este nevoit să se întoarcă înapoi cu o căruţă care avea roţile în opt colţuri, s-ar părea un model destul de răspândit în zonă.

  Citește mai mult…

De 1 Mai, la iarbă verde… la Zurich…

2 mai 2011

        Ieri a fost 1 Mai, ziua internaţională a muncii, care la noi se sărbătoreşte prin nemuncă. Bun, a fost şi duminică, deci oricum nu prea aveam cum să muncim, dar chiar dacă era într-o zi lucrătoare, tot nu munceam, deoarece la noi de 1 Mai muncitoresc se iese la iarbă verde, se pleacă pe litoralul românesc, care este o ruină în reparaţii necontenite (la fel ca zidurile Constantinopolului în timpul asediului otoman), sau la Bulgari, despre care, în general, avem părerea că le suntem superiori din toate punctele de vedere, dar se uită că prin secolul X-XI aveau un stat organizat şi foarte puternic, şi au atacat Constantinopolul să-l cucerească, cu mult înainte să o facă otomanii. Bizantinii era atât de speriaţi de bulgari, încât le-au plătit o perioadă taxă de protecţie, cum s-ar spune în ziua de azi, ani buni, până când unul dintre împăraţii Bizanţului a organizat o expediţie războinică împotriva lor, i-a bătut de le-a sunat apa în cap, şi ca să vedeţi că a fost o victorie extrem de importantă, împăratul respectiv a fost supranumit „omorâtorul de bulgari”. Adevărul că le-a dat şi o pedeapsă exemplară, omorând câteva zeci de mii şi se spune că la zece mii dintre prizonierii de război le-a scos ochii şi le-a dat drumul spre casă, conduşi de doar câţiva care mai vedeau.

Citește mai mult…

Mama Tulcei : Comisia Europeană a Dunării

30 aprilie 2011

       Vă ameninţam ieri că astăzi vom vorbi despre un englez bărbos pe nume Charles Hartley, despre care tulceni nu ştiu prea multe, cu toate că oraşul nostru ar trebui să-i facă o statuie la fel de impunătoare precum cea a lui Mircea cel Bătrân. Amânăm această discuţie pentru alt post, deoarece trebuie mai întâi să spunem câteva cuvinte despre Comisia Europeană a Dunării, fără de care existenţa lui Charles Hartley nu poate fi înţeleasă.

      Comisia Europeană a Dunării (C.E.D.) a fost o organizaţie politico-economică, înfiinţată imediat după încheierea Războiului Crimeii, în 1856, stârnit de Rusia căreia începuse să i se umfle pipota de pofta unor noi teritorii. În urma unor lupte sângeroase, Anglia, Franţa şi Imperiul Otoman, principalii aliaţi, înfrâng Rusia şi aceasta trebuie să accepte liberalizarea circulaţiei pe Dunăre şi în Marea Neagră, reglementată de noua C.E.D.

Citește mai mult…

Tulcea sau Micul Istanbul (3)

29 aprilie 2011

       Dacă analizăm cu atenţie, s-ar părea că Istanbulul era de fapt o Mică Tulce, dacă ne raportăm la varietatea etniilor stabilite pe cuprinsul lor. Astfel Istanbulul lui Mahomed al II-lea, a avut nevoie de aproape 20 de ani pentru a dezvolta aproximativ 30 de mahalale turceşti (60% din populaţia Istanbului), 18 greceşti, 11 evreieşti şi încă câteva armenești care cuprindea si celelalte naţii creştine. Tulcea se afirmă că avea 14 mahalale, dintre care doar două erau la dublu, dacă ne putem exprima aşa.

        Aşa cum am mai spus-o, farmecul oraşului nu consta în organizarea acestuia, să spunem de tip otoman, ci în bogăţia de naţionalităţi, fiecare cu bucuriile şi tristeţile sale specifice. Tulcea nu a strălucit niciodată din punct de vedere arhitectural (nici măcar acum!), doar pe ici, pe acolo s-a construit mai trainic şi cu ceva mai multă aroganţă. Doar câţiva negustori mai înstăriţi au ridicat case cu etaj, construite din piatră. În rest aproape toate casele erau din cărămidă nearsă (chirpici) şi mult lemn, învelit cu olane (un fel de ţiglă) sau mai des cu stuf. Nu mai vorbim de mahalaua tătarilor, alcătuită din multe bordeie îngropate mai mult de jumătate în pământ.

Citește mai mult…

Tulcea sau Micul Istanbul (2)

28 aprilie 2011

       Explozia demografică a început odată cu înfiinţarea Comisiei Europene a Dunării, în anul 1856, şi care începe lucrări ample de adâncire a braţului Sulina, pentru a deveni navigabil pentru ambarcaţiuni de mari dimensiuni, capabile să transporte grânele româneşti.
       Fac aici o paranteză ca să spun că din cauza barei de la Sulina, care ajunsese la o adâncime minimă de aproximativ 2 metri, nici o ambarcaţiune mai mare de 100 de tone nu mai putea intra sau ieşi pe Dunăre, mărfurile transbordându-se de o pare şi cealaltă a Gurilor Dunării cu ajutorul barejelor şi şlepurilor, operaţiuni foarte costisitoare. Lucrările de îndiguire a gurilor Dunării, la Sulina au necesitat sute de mii de tone de piatră, exploatată din carierele tulcene, construirea a zeci de ambarcaţiuni pentru transportul pe Dunăre, amenajarea porturilor din Tulcea şi Sulina etc. Toate acestea cereau mii de oameni care să muncească, o parte din ei stabilindu-se în Tulcea, dacă nu aproape peste noapte, într-un timp foarte scurt. În felul acesta, la fel ca la Istanbul, unele mahalale s-au extins, altele au apărut dezvoltându-se într-un ritm alert. Pe lângă mahalaua turcească, localizată în jurul moschei din Tulcea, mai exista un cartier evreiesc pe strada Babadag, unul german, pe strada Traian, unul armean, în jurul bisericii armeneşti de pe strada Concordiei, cele două mahalale lipoveneşti, una pe str. Gloriei şi alta pe Mihai Eminescu, cele două comunităţi fiind diferenţiate de religie (lipoveni cu popă, lipoveni fără popă). Citește mai mult…

Tulcea sau Micul Istanbul (1)

27 aprilie 2011

     Am spus de câteva ori că pentru mine Tulcea veche este un Mic Istanbul. Afirmația este uşor exagerată, luând în consideraţie doar dimensiunile marii metropole otomane şi fără să mai luăm în calcul numărul de monumente, poziţionarea pe două continente etc. Mă refeream strict la forma de organizare.

     Când Mahomed al II-lea a cucerit Constantinopolul, a descoperit că devenise stăpânul unui oraş muribund, jumătate părăsit de locuitorii săi, clădiri monumentale abandonate, sărăcie lucie, chiar şi la curtea împăratului bizantin, unde pietrele preţioase fuseseră demult înlocuite cu sticlă colorată. Le promisese soldaţilor săi că vor fi liberi să prade oraşul timp de trei zile, când a văzut starea jalnică în care se afla, a interzis jaful chiar în seara zilei cuceririi. Citește mai mult…

De la science fiction la thriller istoric

26 aprilie 2011

         De câţiva ani buni, mă tot opintesc să scriu un roman science fiction. L-am început en fanfare, m-am oprit după 40 de pagini, am continuat după un an, iar m-am oprit. Am început o altă variantă şi am scris cam 30 de pagini, cu intenţia de a uni cele două variante, dar m-am oprit din nou. Şi tot aşa de câţiva ani de zile. Motivul întreruperii, acelaşi probabil pe care îl au toţi cei care purced la scrierea unui roman: după entuziasmul începutului urmează îndoielile privind rostul unui efort atât de mare în raport cu satisfacţiile pe care ţi le poate oferi publicarea lui. Romanul respectiv se numea iniţial Balkan Love, apoi Byzantion şi este o distopie SF, care se petrece într-un viitor nu foarte îndepărtat. Personajele principale sunt doi hackeri l-a început duşmani, apoi prieteni, unul care îl ajută pe un bulibaşă ambiţios să ajungă preşedintele României, cu intenţia declarată de a reface Bizanţul la Bucureşti, al doilea îndrăgostit irecuperabil de o chelneriţă cyborg, pe care vrea să o transforme în om. Am renunţat la acest roman pentru că am constat Citește mai mult…

Despre Tulcea, cu „răceală”…

25 aprilie 2011

       Cu fiecare zi care trece, sunt tot mai îndrăgostit de Tulcea. Nu de oraşul de acum, ci de cel vechi, de acum 150 de ani. Din păcate, Tulcea de atunci este o fantomă, alcătuită din doar câteva clădiri care au rezistat vremurilor şi câteva zeci de ilustrate şi fotografii. Probabil că nici un alt mare oraş din România nu este atât de sărac în mărturii ale existenţei sale, aşa cum este Tulcea. Dacă adunăm toate aceste imagini vechi, ele nu sunt mai multe de 50, vânturate şi copiate în toate documentele oficiale, semioficiale, site-uri sau bloguri, dedicate oraşului nostru. Un răspuns  la acestă lipsă de moştenire monografică este acela că odată cu plecarea turcilor ca stăpânii ai Dobrogei, arhiva a fost luată de aceştia, s-au a fost distrusă. Mai există o teorie care susţine că nici nu era cine ştie ce arhivă, turcii fiind renumiţi prin faptul că nu erau nişte scriptologi grozavi şi nici cu organizarea nu stăteau prea bine. Lucruri complet eronate, otomanii având unul din cele mai bune sisteme arhivistice puse la punct. S-ar părea că problema documentelor oficiale se găseşte mai mult în perioada de după 1877, când administraţia a fost preluată de România: mai multe incendii, războaie etc.

Citește mai mult…

MISTERELE DUNĂRII

23 aprilie 2011

      „MISTERELE DUNĂRII” este un proiect alcătuit din mai multe romane a căror acţiune se petrece în zona Dunării de Jos, în oraşele Tulcea, Sulina, Babadag şi Delta Dunării, în perioada anilor 1870, când Dobrogea făcea parte din  Imperiul Otoman. Personajul principal se numeşte Aristotel-Platon Cantemir şi este un tânăr funcţionar de 24 de ani a Capuchehaiei (ambasadei) Valahiei (Ţării Româneşti) la Istanbul. Ambiţia lui este să devină profesor de istorie la Universitatea din Bucureşti, motiv pentru care a acceptat postul de funcţionar de legaţie în fostul Constantinopol, pentru a putea studia cărţile vechi bizantine, rătăcite prin bibliotecile otomane. În iarna anului 1870, tânărul valah Cantemir porneşte pe drum de întoarcere la Bucureşti, pe o rută mai puţin folosită de călători: Istanbul-Sulina-Galaţi-Bucureşti, prima parte a voiajului, cu un vapor cu aburi, a doua, cu trenul pe linia abia pusă în funcţiune. Iarna grea îl surprinde la Sulina, Dunărea îngheţând bocnă şi anulând orice mijloc de transport plutitor către Galaţi. Aşa încep aventurile incredibile ale lui Aristotel-Platon Cantemir într-o regiune la fel de misterioasă ca şi Transilvania.

      Citește mai mult…

<span>%d</span> blogeri au apreciat: