Cerchezii

    Din unele documente păstrate, reiese că una din etniile cele mai „înfricoșătoare” din Dobrogea, până în anul 1878, au fost cerchezii. Aceasta, în condiţiile în care această margine a Imperiului Otoman, denumită Rumelia, unde se află şi Tulcea, era un adevărat mozaic de naţionalităţi: români, turci, ruşi, bulgari, greci, tătari, evrei, armeni, germani etc., ce se împăcau bine, fiind organizaţi în oraşele mari pe cartiere etnice.

 

     Cerchezii s-ar părea că au fost singurii care au reuşit contra performanța de a intra în conflict cu toţi locuitori din zonă. Lucrurile nu sunt însă atât de simple pe cât par la prima vedere, pentru că există alte documente din care reiese o latură mai puţin cunoscută a cerchezilor. Dar să discutăm organizat!

     În primul rând, trebuie spus că cerchezii sunt un popor caucazian străvechi, din aceiaşi familie cu cecenii şi abhazii. Prin secolul al XV-lea au fost islamizaţi, după ce, cu ceva vreme înainte, încercaseră şi o creştinare, fără prea mult succes. După Războiul Ruso-Caucazian, încheiat în 1864, în care Rusia ţaristă şi-a întins Imperiul peste Armenia, Georgia, Abhazia, Cecenia şi alţii din zonă, cerchezii bat palma cu turcii şi nu mai puţin de jumătate de milion dintre ei se stabilesc în Balcani, dintre care aproximativ zece mii în Dobrogea. În localitatea Slava Cercheză s-au stabilit nu mai puţin de 500 de familii, dar şi în alte localități: Horia, Isaccea, din judeţul Tulcea, dar şi în Cerchezu, din Constanţa.

     În comparaţie cu etniile creştine deja stabilite în zonă, cerchezii au primit o serie de avantaje, printre care animale de povară şi scutirea pe mai mulţi ani de la dări către statul otoman. Ciobanii şi meşteşugari pricepuţi, organizaţi însă după modele medievale primitive, au intrat rapid în conflict cu vecinii lor, cărora le jefuiau satele în permanenţă, având chiar o predilecţie pentru satele germane din zonă, care erau cele mai avute. Toate aceste sub privirile îngăduitoare ale turcilor, cu care cerchezii împărţeau religia, victimele fiind simpli creştini, care în aceea perioadă se ridicaseră cam peste tot pentru a scutura jugul otoman.

      Interesant este faptul, că la câţiva ani de la stabilirea în Dobrogea, o delegaţie de „bei” cerchezi se deplasează la Istanbul, cu o mare sumă de bani pe care o donează Sultanului, în semn de mulţumire pentru primirea în Imperiu şi neacceptând să nu-şi plătească dările către un stat care fusese atât de generos cu ei. Contrar obiceiului, în care orice monedă de aur se pierdea în visteria Înaltei Porţi, uriaşa sumă de bani este returnată sangeacului Tulcea, şi cu aceştia se construieşte la Tulcea: Konak-ul mutesarifului (actualul muzeu de artă), geamia şi clădirea şcolii turceşti (actualmente sediul Deltacons), precum şi alte edificii importante din alte localităţi ca Măcin, Isaccea sau Rusciuc.

     În timpul războiului de independență din 1877, cerchezii îşi dau însă în petic complet, distrugând sate întregi cu populaţie creştină, fiind mai răi şi producând mai multe victime în rândul populaţiei civile decât războiul în sine. După încheierea războiului, la Congresul de la Berlin, se hotărăşte expulzarea cerchezilor în zona asiatică a Imperiului Otoman, şi interzicerea revenirii vreodată pe aceste meleaguri. În urma lor a rămas o filă de istorie cu câteva clădiri ce au rezistat până în zilele noastre, două localităţi ce le poartă numele, dar nu şi urmaşii: Slava Cercheză şi Cerchezu şi câteva zeci sau sute de nume de familie Cerchez, care probabil nu prea ştiu cine au fost cerchezii şi cu s-au ocupat. Acum, noi ştim !

    Nicolae C. Ariton