Mama Tulcei : Comisia Europeană a Dunării

       Vă ameninţam ieri că astăzi vom vorbi despre un englez bărbos pe nume Charles Hartley, despre care tulceni nu ştiu prea multe, cu toate că oraşul nostru ar trebui să-i facă o statuie la fel de impunătoare precum cea a lui Mircea cel Bătrân. Amânăm această discuţie pentru alt post, deoarece trebuie mai întâi să spunem câteva cuvinte despre Comisia Europeană a Dunării, fără de care existenţa lui Charles Hartley nu poate fi înţeleasă.

      Comisia Europeană a Dunării (C.E.D.) a fost o organizaţie politico-economică, înfiinţată imediat după încheierea Războiului Crimeii, în 1856, stârnit de Rusia căreia începuse să i se umfle pipota de pofta unor noi teritorii. În urma unor lupte sângeroase, Anglia, Franţa şi Imperiul Otoman, principalii aliaţi, înfrâng Rusia şi aceasta trebuie să accepte liberalizarea circulaţiei pe Dunăre şi în Marea Neagră, reglementată de noua C.E.D.

Tulcea sau Micul Istanbul (3)

       Dacă analizăm cu atenţie, s-ar părea că Istanbulul era de fapt o Mică Tulce, dacă ne raportăm la varietatea etniilor stabilite pe cuprinsul lor. Astfel Istanbulul lui Mahomed al II-lea, a avut nevoie de aproape 20 de ani pentru a dezvolta aproximativ 30 de mahalale turceşti (60% din populaţia Istanbului), 18 greceşti, 11 evreieşti şi încă câteva armenești care cuprindea si celelalte naţii creştine. Tulcea se afirmă că avea 14 mahalale, dintre care doar două erau la dublu, dacă ne putem exprima aşa.

        Aşa cum am mai spus-o, farmecul oraşului nu consta în organizarea acestuia, să spunem de tip otoman, ci în bogăţia de naţionalităţi, fiecare cu bucuriile şi tristeţile sale specifice. Tulcea nu a strălucit niciodată din punct de vedere arhitectural (nici măcar acum!), doar pe ici, pe acolo s-a construit mai trainic şi cu ceva mai multă aroganţă. Doar câţiva negustori mai înstăriţi au ridicat case cu etaj, construite din piatră. În rest aproape toate casele erau din cărămidă nearsă (chirpici) şi mult lemn, învelit cu olane (un fel de ţiglă) sau mai des cu stuf. Nu mai vorbim de mahalaua tătarilor, alcătuită din multe bordeie îngropate mai mult de jumătate în pământ.

Tulcea sau Micul Istanbul (2)

       Explozia demografică a început odată cu înfiinţarea Comisiei Europene a Dunării, în anul 1856, şi care începe lucrări ample de adâncire a braţului Sulina, pentru a deveni navigabil pentru ambarcaţiuni de mari dimensiuni, capabile să transporte grânele româneşti.
       Fac aici o paranteză ca să spun că din cauza barei de la Sulina, care ajunsese la o adâncime minimă de aproximativ 2 metri, nici o ambarcaţiune mai mare de 100 de tone nu mai putea intra sau ieşi pe Dunăre, mărfurile transbordându-se de o pare şi cealaltă a Gurilor Dunării cu ajutorul barejelor şi şlepurilor, operaţiuni foarte costisitoare. Lucrările de îndiguire a gurilor Dunării, la Sulina au necesitat sute de mii de tone de piatră, exploatată din carierele tulcene, construirea a zeci de ambarcaţiuni pentru transportul pe Dunăre, amenajarea porturilor din Tulcea şi Sulina etc. Toate acestea cereau mii de oameni care să muncească, o parte din ei stabilindu-se în Tulcea, dacă nu aproape peste noapte, într-un timp foarte scurt. În felul acesta, la fel ca la Istanbul, unele mahalale s-au extins, altele au apărut dezvoltându-se într-un ritm alert. Pe lângă mahalaua turcească, localizată în jurul moschei din Tulcea, mai exista un cartier evreiesc pe strada Babadag, unul german, pe strada Traian, unul armean, în jurul bisericii armeneşti de pe strada Concordiei, cele două mahalale lipoveneşti, una pe str. Gloriei şi alta pe Mihai Eminescu, cele două comunităţi fiind diferenţiate de religie (lipoveni cu popă, lipoveni fără popă).

Tulcea sau Micul Istanbul (1)

     Am spus de câteva ori că pentru mine Tulcea veche este un Mic Istanbul. Afirmația este uşor exagerată, luând în consideraţie doar dimensiunile marii metropole otomane şi fără să mai luăm în calcul numărul de monumente, poziţionarea pe două continente etc. Mă refeream strict la forma de organizare.

     Când Mahomed al II-lea a cucerit Constantinopolul, a descoperit că devenise stăpânul unui oraş muribund, jumătate părăsit de locuitorii săi, clădiri monumentale abandonate, sărăcie lucie, chiar şi la curtea împăratului bizantin, unde pietrele preţioase fuseseră demult înlocuite cu sticlă colorată. Le promisese soldaţilor săi că vor fi liberi să prade oraşul timp de trei zile, când a văzut starea jalnică în care se afla, a interzis jaful chiar în seara zilei cuceririi.

De la science fiction la thriller istoric

         De câţiva ani buni, mă tot opintesc să scriu un roman science fiction. L-am început en fanfare, m-am oprit după 40 de pagini, am continuat după un an, iar m-am oprit. Am început o altă variantă şi am scris cam 30 de pagini, cu intenţia de a uni cele două variante, dar m-am oprit din nou. Şi tot aşa de câţiva ani de zile. Motivul întreruperii, acelaşi probabil pe care îl au toţi cei care purced la scrierea unui roman: după entuziasmul începutului urmează îndoielile privind rostul unui efort atât de mare în raport cu satisfacţiile pe care ţi le poate oferi publicarea lui. Romanul respectiv se numea iniţial Balkan Love, apoi Byzantion şi este o distopie SF, care se petrece într-un viitor nu foarte îndepărtat. Personajele principale sunt doi hackeri l-a început duşmani, apoi prieteni, unul care îl ajută pe un bulibaşă ambiţios să ajungă preşedintele României, cu intenţia declarată de a reface Bizanţul la Bucureşti, al doilea îndrăgostit irecuperabil de o chelneriţă cyborg, pe care vrea să o transforme în om. Am renunţat la acest roman pentru că am constat

Despre Tulcea, cu „răceală”…

       Cu fiecare zi care trece, sunt tot mai îndrăgostit de Tulcea. Nu de oraşul de acum, ci de cel vechi, de acum 150 de ani. Din păcate, Tulcea de atunci este o fantomă, alcătuită din doar câteva clădiri care au rezistat vremurilor şi câteva zeci de ilustrate şi fotografii. Probabil că nici un alt mare oraş din România nu este atât de sărac în mărturii ale existenţei sale, aşa cum este Tulcea. Dacă adunăm toate aceste imagini vechi, ele nu sunt mai multe de 50, vânturate şi copiate în toate documentele oficiale, semioficiale, site-uri sau bloguri, dedicate oraşului nostru. Un răspuns  la acestă lipsă de moştenire monografică este acela că odată cu plecarea turcilor ca stăpânii ai Dobrogei, arhiva a fost luată de aceştia, s-au a fost distrusă. Mai există o teorie care susţine că nici nu era cine ştie ce arhivă, turcii fiind renumiţi prin faptul că nu erau nişte scriptologi grozavi şi nici cu organizarea nu stăteau prea bine. Lucruri complet eronate, otomanii având unul din cele mai bune sisteme arhivistice puse la punct. S-ar părea că problema documentelor oficiale se găseşte mai mult în perioada de după 1877, când administraţia a fost preluată de România: mai multe incendii, războaie etc.

MISTERELE DUNĂRII

      „MISTERELE DUNĂRII” este un proiect alcătuit din mai multe romane a căror acţiune se petrece în zona Dunării de Jos, în oraşele Tulcea, Sulina, Babadag şi Delta Dunării, în perioada anilor 1870, când Dobrogea făcea parte din  Imperiul Otoman. Personajul principal se numeşte Aristotel-Platon Cantemir şi este un tânăr funcţionar de 24 de ani a Capuchehaiei (ambasadei) Valahiei (Ţării Româneşti) la Istanbul. Ambiţia lui este să devină profesor de istorie la Universitatea din Bucureşti, motiv pentru care a acceptat postul de funcţionar de legaţie în fostul Constantinopol, pentru a putea studia cărţile vechi bizantine, rătăcite prin bibliotecile otomane. În iarna anului 1870, tânărul valah Cantemir porneşte pe drum de întoarcere la Bucureşti, pe o rută mai puţin folosită de călători: Istanbul-Sulina-Galaţi-Bucureşti, prima parte a voiajului, cu un vapor cu aburi, a doua, cu trenul pe linia abia pusă în funcţiune. Iarna grea îl surprinde la Sulina, Dunărea îngheţând bocnă şi anulând orice mijloc de transport plutitor către Galaţi. Aşa încep aventurile incredibile ale lui Aristotel-Platon Cantemir într-o regiune la fel de misterioasă ca şi Transilvania.