Pedepse, cotonogeli și alte ciomăgeli la Tulcea, pe la 1870

    Fiecare comunitate tulceană își avea sfatul său de conducere, care se ocupa și de judecarea pricinilor între cetățenii din aceiași mahala.

    Doar otomanii aveau un judecător oficial, numit cadiu, care judeca neînțelegerile dintre turci, dar și dintre aceștia și celelalte comunități, după Sharia (legea sfântă), care avea ca bază Coranul, fiind de fapt o culegere de vreo 6000 de spețe (cazuri juridice), care puteau sta la baza tuturor pricinilor din Imperiu.

   Creștinii și evreii nu prea aveau șanse să-și afle dreptatea în fața cadiului, dacă aveau vreo pricină cu un musulman, de aceea, de multe ori, apelau la un fel de Curte Supremă, care se afla la reședința de vylaiet (Vylaietul Dunării), în cazul Tulcei la Rusciuk (Russe), pe la 1870.  Nici aici nu aveau șanse prea mari, pentru că judecata se făcea tot după Sharia, care specifica că unui împricinat turc îi trebuiau 2 martori să-l susțină în cauză, pe când la creștini sau evrei, aveau nevoie de 10 martori.

Hai-Hui, noaptea prin Tulcea, la 1870

   În preajma anilor 1870, pe timp de noapte, Tulcea era luminată feeric. Dacă noaptea era senină ! Atunci, lumina lunii și a stelelor era reflectată de către apele Dunării și o strălucire argintată era aruncată asupra orașului cocoțat pe colinele din apropierea fluviului.

   În restul nopților, tulcenii își iluminau ulițele și gospodăriile cum puteau. Astfel, în fața Konakului (actualul Muzeu de Istorie) și a altor câteva clădiri importante din oraș erau montați stâlpi cu felinare, de care avea grijă un lampagiu. Acesta le aprindea la căderea nopții și le stingea în zori, o dată cu cântecul muezinului din vârful minaretului geamiei Azzizi, care îi chema pe musulmani la rugăciunea de dimineață. Flacăra felinarelor era produsă prin arderea uleiului de măsline sau seu de oaie, pentru că nu se putea ca într-un oraș al Sultanlui, cum era Tulcea, să fie luminat cu flacăra păgână a seului de porc (petrolul lampant s-a inventat ceva mai târziu).

O lansare dulce, dulce de carte tulceană…

    În seara zilei de 14.11.2012, adică de Ziua Dobrogei, pe la orele 17,30, la preafrumoasa Școală Gimnazială Nr. 12 din Tulcea, a avut loc o nouă lansare a volumului Tulcea, la 1870 – Adevărata viață a lui Nifon Bălășescu, Ismail Bey și Charles Hartley. Acțiunea a fost gândită de directoarea adjunctă, domnișoara profesoară Valentina Stupineanu, cu aprobarea entuziastă a doamnei directoare prof. Elena Cerșemba.

   A fost o lansare complet deosebită, atât la propriu cât și la figurat, în primul rând pentru că a fost gândită ca o experiență senzorială, în care percepția cărții să fie realizată vizual, auditiv, dar și olfactiv și gustativ. Astfel pe un scenariu scris de doamna profesoară Tatiana Cabuz, un grup de elevi ai școlii au pus în scenă câteva fragmente din carte, interpretând rolurile celor trei personaje ale cărții: Nifon Bălășescu, Ismail Bey și Charles Hartley, într-o adevărată scenetă de teatru. Personajele principale au fost întruchipate de elevii Răzvan Iftimie, Alexandru Istrate și Adrian Chiriac.

Masonii și tulcenii; cu toții pe la 1870

         În preafrumosul volum Tulcea la 1870 – Povestea adevărată a lui Nifon Bălășescu, Ismail Bey și Charles Hartley – ce se mai poate cumpăra de la librăria Casei Cărții sau Acvariu -, este prezentată succint viața celor trei mari oameni, așa cum specifică chiar titlul. Un aspect pe care l-am neglijat a fost legătura acestora cu societățile secrete, în mod special cu masoneria. Motivul este acela că nu sunt un adept al scenariilor complotiste, care susțin că în spatele tuturor evenimentelor istorice există forțe oculte care le-au regizat. Cum ar fi de exemplu, Revoluția franceză, Independența USA (este celebru faptul că George Washington a depus jurământul de președinte al Statelor Unite într-o frumoasă ținută masonică), Revoluția de la 1848 și așa mai departe.

Timpul la Tulcea, la 1870

   Persistă imaginea falsului tablou în care Tulcea este zugrăvită ca un orășel multietnic – cum era și este încă – unde, zilnic, în zorii, tulcenii coborau cu voișie de pe dealurile unde își aveau casele grupate în mahalale etnice, pentru a purcede la muncă.

    Nu se știe prea bine nici cum se desfășura această muncă, având în vedere că intoleranța religioasă pe lângă cea etnică funcționa la cote destul de ridicate. La întrebarea cât de ghetoizată era viața și munca etnică la Tulcea, la 1870, o să încercăm să răspundem altă dată pentru că astăzi ne vom ocupa doar de timpul tulcean, un lucru la fel de important.

    Prima observație este aceea că din cele șapte zile ale săpătămânii, în cele mai fericite situații, doar patru zile, toate etniile se întâlneau în zorii pentru o zi de muncă laolaltă. Motivul era unul foarte simplu, ziua sfântă de odihnă, care era complet alta la fiecare din cele trei mari credințe pe care le respectau tulcenii: musulmană, mozaică și creștină.