Geamii, geamgii, gagii și… un Sultan.

       Cuvintele geamgii și gagii le-am introdus în titlu doar pentru muzicalitatea lor, motiv pentru care după ce îl citim, le dăm la o parte.

    În Tulcea există o geamie musulmană, care reușește să asigure prin prezența sa jumătate din pitorescul arhitectonic al orașului. Aceasta a fost construită în perioada anilor 1867, de către mutesariful Tulcei Ahmed Rezim Pașa (1864-1867). Lucrările au fost achitate cu banii primiți de la minoritatea cercheză alcătuită din aproximativ 20 de mii de membri și care au o poveste și mai interesantă decât a geamiei pe care au finanțat-o, detalii în articolul

    https://mistereledunarii.wordpress.com/2011/09/29/cerchezii/

    Conform frumoaselor obiceiuri otomane, lăcașul musulman a fost botezat cu numele sultanului aflat la putere, Abdul Aziz, de unde și numele Geamia Azizi. De-a lungul anilor, a fost reparată de mai multe ori, din cauza trecerii timpului sau a stricăciunilor produse de războaie. Haideți să vorbim puțin despre acest sultan, care ne-a pricopsit orașul cu această geamie, având în vedere că în acele vremuri, destinele tulcenilor, dacă nu chiar viața, depindeau în mare măsură de acest om.

Proto internetul tulcean, pe la 1857

        Metafora mașinii timpului fiind deja uzată, vă propun astăzi să ne transformăm într-o mică gașcă de canguri și să țopăim în timp, an peste an, până pe la 1858, puțin mai devreme de 1870, cum ne-am obișnuit deja. Scopul călătoriei noastre în timp este să aruncăm o privire asupra acestui adevărat proto internet care a fost telegraful. Apropo, veți vedea că nu exagerez foarte tare!

Korabli pe Dunăre

          În primul rând, nu este nici o greșeală cu ortografia cuvântului korabli, aceasta fiind forma slavă și arhaică a corabiei. În romanul meu Misterele Dunării – Pierdut în Tulcea, încă nepublicat, am folosit cu mare mândrie de inventator cuvântul korabli pe care l-am atribuit unor corăbii pe timp de iarnă, fiind convins că ideea este complet originală și korabliile mele sunt ficțiune pură 100%, adevărate invenții science-fiction.

Monumentul Independenței și morile de vânt ale lui Don Quijote

    Titlul acestui articol este puțin exagerat, dar cuprinde lucruri adevărate. În primul rând, monumentul din titlu există, cu toate că a lipsit foarte puțin ca el să ajungă în cu totul alt loc față de falnica locație de astăzi. Și morile au existat, fiind precis în număr de trei, motiv pentru care dealul se mai numea și la Trei Mori, pe lângă cel de Colnicul Hora. Iar lipoveanul bătrân, bărbos, înalt și slab aducea binișor cu celebrul personaj Don Quijote. Când povestea celor trei elemente se derulează la Tulcea, apare un oarecare semn de mirare. Dar să purcedem sistematic, așa cum s-au derulat faptele la sfârșitul secolului al XIX-lea, la Tulcea.

      În luna octombrie, 1879, regele Carol I face o vizită de două zile la Tulcea, cu ocazia căreia pune prima piatră la temelia viitorului Monument de Independență, ridicat în cinstea armatei române din Războiul de Independență, din 1877, și alipirea Dobrogei la România. Se pare că locația a fost aleasă de însuși regele, căruia i-a plăcut în mod deosebit locul. Casa regală contribuie și cu mică sumă de bani, restul urmând să fie strânși prin colectă publică. O misiune destul de anevoioasă, luând în considerare dimensiunile monumentului și amploarea lucrărilor. Proiectul realizării este atribuit sculptorului român, stabilit la Veneția, Giorgio Vasilescu. Acesta face primele schițe, în care monumentul capătă primele forme: un obelisc de 22 de metri înălțime, așezat pe un soclu din două trepte, sprijinit la rândul lui pe un piedestal. De o parte și de alta a obeliscului urmau să fie așezate o statuie a unui dorobanț, cu arma pe umăr și un vultur, unul din simbolurile stemei României.

Călătorind pe Dunărea înghețată, la 1870

        Navigația de astăzi pe Dunăre este imaginea unui transport dinamic, cu tot felul de nave mărunte, printre care se scurge maiestuos câte un cargou uriaș, pilotat cu dificultate. Pare un spectacol unic, datorat modernității vremurilor pe care le trăim, dar ce ar fi să putem călători în timp, în 1870, și să stăm câteva ore pe faleză, pe digul olandez (cum i se spunea în acele timpuri), și cu o cană de bragă (sau de vin fiert, la vremea asta!) în mână să privim trecerea navelor pe Dunăre.

Ce beau tulcenii, la 1870, iarna

    În primul rând, trebuie specificat că Tulcea fiind un oraș special, organizat pe mahalale etnice, și cârciumile în care localnicii dădeau peste cap un păhărel (de obicei, mai multe) erau de două feluri. Mai întâi, cârciumile de cartier, amplasate în odaia de la stradă a casei proprietarului, în majoritatea cazurilor prea mici pentru a încăpea toți mușterii, o parte stând afară, când frigul nu era atât de năprasnic, încălzindu-se la soarele anemic. Înăuntru, pe lângă sobă, stăteau doar liderii comunității și cei care făceau consumație zdravănă.

Bazarul tulcean

   Bazarul este o construcție tipic orientală a cărei arhitectură este adaptată cerințelor climatice tipice țărilor orientale, precum și standardelor de estetică ale acestei părți ale lumii. Astfel, caracteristica de bază este existența unui culoar lung, străjuit pe de o parte de coloane masive, cu secțiune circulară, iar pe cealaltă parte spațiile comerciale. Culoarul, cu o lățime de 2-4 metri, pavat cu dale din piatră naturală, este astfel un spațiu protejat de soarele nimicitor al verilor și timpul nefavorabil al iernii. Negustorii profită de generozitatea culoarului și își scot marfa, pe tarabe, în fața prăvăliilor, iar vânzătorii ambulanți își plimbă produsele printre clienți. Totul pare un mic Turn Babel, cu o mișcare haotică a oamenilor, care trec rapid de la stări de nemișcare și mutism la agitate ședințe de negocieri, purtate cu gesturi agresive și voci stridente. Astfel, bazarul a devenit, în timp, o oglindă a societății orientale, cu abundența și dezordinea ei colorată, cu aglomerația din spațiile înguste dintre coloane și oameni care vând și cumpără după un adevărat ritual.

A înghețat Dunărea!

   În dimineața zilei de 31 ianuarie 2012, am primit un telefon cu o informație foarte importantă: A înghețat Dunărea!. Pentru câteva clipe m-am simțit precum contabilul Comisiei Europene a Dunării, la 1870, când era anunțat că a înghețat Dunărea. În mod obișnuit, acest izbucnea în plâns, pentru că fluviul înghețat însemna trafic zero și încasări zero. Rămânea doar speranța că perioada glaciațiunii să dureze cât mai puțin, pentru că o perioadă de 90 de zile sau chiar recordul de 101 zile, din 1880, însemna dezastru financiar. Având capul plin de lecturi și scrieri cu Tulcea la 1870, m-am echipat precum ninja (adică indispensabili și bluză de corp) și am purces pe malul Dunării pentru a vedea minunea, care nu se mai întâmplase de prin 2006.