Cerchez tulcean onest, vând sclavă cercheză…

   Nu știm exact dacă anunțurile publicitare de pe la 1870 sunau cam așa: Cherchez tulcean onest, vând sclavă cercheză, tânără și foarte frumoasă, la numai 15 mii de kuruși, prețul ușor negociabil, aștept oferte din Constantinopol… Știm însă că unul din proverbele turcești suna cam așa: Frumusețea este cercheză, bogăția franceză și noblețea otomană. Trecând peste celelalte detalii, rămânem la frumusețea cercheză, sclavi și comerțul acestora.

   Atunci când poporul cerchez a fost deportat din zona Caucazului, de către ruși, aproape jumătate de milion au părăsit teritoriul de baștină pentru a veni în Imperiul Otoman. Mulți au murit pe drum, restul stabilindu-se în regiunea Balcanilor, dintre care aproximativ 20 de mii în sangeacul Tulcei, aproximativ în anul 1864. Cu toate că sclavagismul fusese abolit și de Înalta Poartă, cerchezilor li s-a permis să posede în continuare, în jur de 5000 de sclavi, numai în sangeacul Tulcei, ca o cutumă a etniei lor și, mai ales, o sursă de frumuseți feminine pentru haremurile otomane. Astfel, dacă comerțul cu sclavi era aproape inexistent, cu toate că aceștia făceau parte în continuare din familiile cercheze, cel cu tinere cercheze prospera. De multe ori, pe corăbiile ce plecau din Tulcea, sau chiar pe navele de pasageri austriece DDSG, se îmbarcau adeseori grupuri de câte 2-3 femei musulmane, acoperite aproape complet cu văluri, însoțite de câte un cerchez fioros, înarmat până în dinți, călătorind cu familia la Constantinopol, așa cum declara autorităților. După 3-4 zile de călătorie, via Sulina și Varna, cerchezul le vindea pe tinere pentru sume ce puteau ajunge până la 15 mii de kuruși, o adevărată avere pentru acele vremuri (o zi de muncă se plătea cu 2 kuruși). Acestea erau cumpărate pentru haremurile celor mai bogați otomani din Constantinopol sau Imperiu. Tractirele otomane, ținute de grecoaice, armence sau evrei, nu-și permiteau să cumpere asemenea frumuseți cu toate că declarau că jumătate din fetele bordelurilor lor erau cercheze.

   Faima frumuseții feminine cercheze, care în scur timp s-a răspândit și în occident, avea două surse. Una adevărată și provenea din însușirile native ale acestui popor, care provenea din zona Caucazului, despre care unii specialiști occidentali în evoluția rasei umane, afirmau că era zona în care se păstrase frumusețea originală a ființei umane, după părăsirea Edenului. A doua sursă, era efectul unui marketing de publicitate, a la secolul al XIX-lea, când presa occindentală a început să publice gravuri și fotografii din haremurile otomane, care erau prezentate ca adevărate oaze de erotism și lascivitate, dominate de femeile cercheze. Dacă adevărul despre frumusețea cercheză este învăluit în mister chiar și în zilele noastre, imaginile vândute de presa occidentală ca frumuseți cercheze sunt niște modele de-a dreptul penibile, cel puțin pentru standardele actuale. Astfel acestea erau posesoare, în primul rând, al unor coafuri afro, realizate artificial, și de care adevăratele femei cercheze erau lipsite cu desăvârșire. Restul imaginilor prezintă rotunjimi și atitudini care pot fi întâlnite și astăzi în orice pictorial erotic, doar cu avanajul prelucării trăsăturilor și formelor în photoshop.

   Frumusețea feminină cercheză nu este o invenție otomană, referiri la aceasta existând din scrieri antice, una dintre ele fiind povestea Safirei, frumoasa sclavă de la curtea Regelui Solomn. Otomanii au transformat aceasta în mit, iar occidentul în cultură orientală.

   Nicolae C. Ariton

  1.prima imagine este  tabloul A Circassian de pictorul american Frederick Arthur Bridgman (1847-1928)

  2.a doua imagine este tabloul Circcasian Girl, de pictorul francez Jean-Leon Gerome (1824-1904)

  3.a treia imagine este o fotografie de studio, de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, intitulată Mademoiselle Shretta